Commedia dell’arte: apariție și caracteristici
Evul Mediu a reprezentat momentul interzicerii teatrului, deoarece Biserica dezaproba acest tip de spectacol, considerând că actorii erau persoane desfrânate, iar limbajul folosit era vulgar. În timp, Biserica introduce ceea ce s-au numit dramele liturgice, care inițial se jucau în biserică. În secolul al XIII-lea, acest gen de teatru se mută în stradă și este promovat de trupe de actori ambulanți, creațiile artistice inspirându-se tot mai mult din viața de zi cu zi.
În secolul al XVI-lea apare la Florența un nou tip de teatru, denumit Commedia dell’arte, ca răspuns la teatrul medieval, limitat din punct de vedere tematic, plin de superstiții și de prejudecăți religioase. În lucrarea sa, Istoria teatrului universal, Ovidiu Drîmba definește sintagma Commedia dell’arte: „cuvântul commedia înseamnă teatru în general, iar prin arte se înțelege meșteșugul propriu-zis; astfel că, în traducerea modernă corectă, commedia dell’arte înseamnă, în fond, teatru profesionist” (p. 56).
Intriga din piesele de teatru ale Commediei dell’arte este elaborată, deoarece se desfășoară în paralel în mai multe povestiri simultane. În centrul piesei era o poveste de dragoste care urma o schemă complexă numită canovaccio, a cărei intrigă se complica prin întorsături de situație, travestiuri, confuzii între personaje, schimb de identități și apariția personajelor intrigante. Scopul acestui tip de teatru era să satirizeze realitățiile și moravurile vremii, să evidențieze istețimea omului simplu față de răutatea, ignoranța, infatuarea și zgârcenia celor bogați, fapt care stârnea râsul publicului.
Finalul acestor spectacole era unul fericit, adevărul ieșea la iveală, iar iubirea curată triumfa. Textul pieselor de teatru de cele mai multe ori era bazat pe improvizații, care ilustrau inteligența, imaginația, creativitatea și spontaneitatea actorilor, deoarece „actorii posedau o frumoasă cultură intelectuală, unii chiar un talent literar remarcabil” (p. 57). Prin apariția acestui gen se răspundea la dorința publicului de a vedea varietatea temelor inspirate din viața reală prin folosirea glumelor, aluziilor, improvizațiilor, gesturilor comice și peripețiilor, care demonstrau profesionalismul actorilor în jocul scenic.
Din punctul de vedere al structurii Commediei dell’arte, aceasta conținea un prolog care trasa liniile generale ale subiectului, urmat de desfășurarea acțiunii, care putea avea loc pe mai multe planuri fără legătură între ele și se încheia printr-un epilog, în care toate personajele erau fericite. Specific acestui gen dramatic este personajul-mască, ce își are originile în teatrul antic, în comediile lui Plaut și Terențiu, dar și în tragediile lui Sofocle, Euripide și Seneca, și care s-a adaptat perioadei Renașterii. Culorile diferite ale măștilor aveau semnificații multiple: astfel, masca de culoare albă era atribuită personajelor feminine, iar măștile de culoare închisă personajelor masculine, masca având scopul de a facilita intrarea actorul în rol și totodată de a crea o anume tipologie de personaj. Singurele personaje care nu au măști sunt îndrăgostiții, care apelează la ajutorul servitorilor pentru a ajunge să-și unească destinele.
Tipologiile specifice personajelor se împart în trei categorii: tipuri moștenite din teatrul antic (doctorul, căpitanul, slujitorul), tipuri convenționale (tinerii îndrăgostiți, părinți, vecini) și tipuri sociale (nobili, hangii, hoți, spițeri). Cele mai des întâlnite personaje sunt: Pantalone (bătrânul bogat, avar, care se îndrăgostește de fata pe care o iubea și fiul său), Balanzoni (doctorul bătrân, pedant, infatuat, care uzează de textele latine), i zanni (bufonii sau servitorii care ajutau la soluționarea problemelor stăpânilor lor), Brighella/Scapino (intrigant, deștept și viclean, aranjează iubirile pe bani) și Arlecchino (vesel, lacom de bani, flămând, îmbrăcat peticit). Dintre personajele feminine se remarcă servitoarele istețe, care sunt devotate stăpânelor lor îndrăgostite: Colombina (subreta răutăcioasă, vorbăreață, îmbrăcată în roșu și cu fundiță pe cap), Franceschina (slujnica credincioasă), Smeraldina (servitoarea intrigantă), Ricciolina (servitoarea cochetă). Aceste personaje care reprezintă slugile feminine fac pereche întotdeauna cu zanni, slugile masculine, astfel încât în finalul piesei au loc două nunți, cea a stăpânilor și cea a servitorilor lor.
Deși Commedia dell’arte a dus la apariția unei noi forme de teatru, singura piesă italiană rămasă posterității din perioada Renașterii a fost Mătrăguna lui Niccolo Machiavelli. În schimb, Spania, Anglia și Franța, prin Lope de Vega, William Shakespeare și Molière, au dat dramaturgiei universale adevărate capodopere ale Commediei dell’arte. Începând cu anul 1550, în Italia și Franța apar primele săli de teatru amenajate după modelul italian, numite palazzo.
În Anglia, în jurul anului 1600, erau construite opt teatre, în care actorii ambulanți din trupele profesioniste aveau unde să își prezinte spectacolele și unde teatrul devine o instituție. Primul dramaturg, care a creat „piese cu subiecte impresionante cu acțiuni grandioase, cu personaje titanice” (p. 78) a fost Christopher Marlowe, care a dramatizat ura, cruzimea, dorința de putere, răzbunarea și care a pregătit apariția celui mai mare dramaturg din toate timpurile, William Shakespeare.
Image source: Komedia; Harlequin
by Alina Andreea Cătărău
[…] specifice Commediei dell’arte care se regăsesc în piesa de teatru Îmblânzirea scorpiei sunt următoarele: răsturnările de […]