Amintirile lui Ştefan Agopian dau imaginea atât a unui destin individual de scriitor în comunism cât şi a vieţii în general sub acest regim. Nu se insistă excesiv nici asupra persoanei autorului, nici nu se creează o frescă socială ,,ca la carte”, miza romanului fiind mai degrabă să prezinte confruntarea dintre persoana care doreşte să se realizeze într-un anumit mod (în acest caz, neapărat scriitor) şi posibilităţile oferite de sistem. În acest scop, metoda folosită de către autor este mai curând cea a memoriilor prezentate cu plăcerea de a povesti. Cartea poate fi văzută şi ca autobiografie, dar extrem de selectivă, privind în exterior şi mai puţin spre propriul sine, unde ceilalţi tind să fie centrul atenţiei şi nu se respectă un fir cronologic (sunt pur şi simplu memorii adunate în scris, cât mai coerent, dar fără ca aceasta să devină o exigenţă). Deşi nu este vădit o autobiografie fictivă, cititorii având certitudinea că numele autorului de pe copertă este şi naratorul, fireşte că textul poate fi citit şi prin prismă literară. Un anumit pact autobiografic tot a fost încheiat iar adevărul amintirilor nu poate fi pus la îndoială atâta vreme cât acceptăm că acestea nu pot fi decât incomplete, subiective şi adesea prezentând faptele părtinitor.
Provocarea care este lansată ţine de o etică generală a amintirii, întrebând tacit care sunt modurile viabile în care ne mai putem aminti de trecut. Cartea propune două căi: fragmentarismul povestirii, care selectează doar esenţialul şi scapă astfel de ispita deplângerii constante a terorii comunismului, şi secvenţele bine controlate de limbaj obişnuit, comic şi rareori vulgar care demonstrează cititorului că unele lucruri nu se schimbă niciodată. Formatul non-linear nu îngreunează însă lectura pentru că povestirea se petrece natural, în ritmul amintirii, ca şi cum scriitorul ar vorbi mai degrabă receptorilor săi, urmărind elementele care l-ar putea interesa. Subiectul central este fireşte destinul unui scriitor, dar acesta devine adeseori simplu pretext pentru nenumărate alte amintiri. Povestirea se face în ritm alert şi nu de puţine ori cu umor şi irumperi de limbaj colocvial, ceea ce-i asigură o audienţă mai largă, aceasta pe lângă bunii cunoscători ai timpului sau a personalităţilor lui.
Totodată, stilul suferă şi de redundanţă, momentele esenţiale fiind reluate chiar dacă din perspective diferite (sunt menţionate de mai multe ori evenimentele din timpul când Cristina, soţia scriitorului, ducea prima sarcină; aventura publicării primului roman este şi ea relatată repetitiv). Pe alocuri, după momente de povestire lineară, scriitorul găseşte că are atât de multe de spus deodată încât naraţiunea se mişcă liber pe axa timpului înainte şi înapoi, fiind mai greu de urmărit nucleul iniţial (când se prezintă soarta unui roman sau destinul vreunei prietenii mai importante, scriitorul nu mai respectă firul logic al evenimentelor amintite ci prezintă din perspectiva celui de astăzi cele ce ştie că aveau să se întâmple, schimbând într-un fel registrul comunicării cu cititorul). Tot aici pot fi menţionate şi listele cu cei pe care i-a cunoscut la un moment dat, de pildă la locul de muncă în tipografie sau în casa lui Nichita Stănescu, complet cu modul în care au şi decedat (dacă este cazul). Lipsesc patetismul şi perspectiva tragică, în ciuda unei copilării cu greutăţi şi a sistemului tot mai ostil, ceea ce reuşeşte să distingă cartea din mulţimea textelor scrise despre perioada comunistă, o perioadă văzută de regulă ca fiind a suferinţei. Nefericirile scriitorului vin însă mai puţin dinspre sistem şi mai mult de la oamenii din jur (mai întâi din cauza mamei şi apoi a celor care l-ar fi putut ajuta să-şi publice romanele), ceea ce-l ajută să nu-şi piardă speranţa, ci să persevereze şi să nu se lase compromis.
Amintirile se înfăţişează ca un amalgam de anecdote şi portrete rar detaliate care intervin în destinul unui scriitor în devenire. Copilăria a fost mai degrabă o sursă de neîmpliniri din cauza mamei care adună majoritatea calităţilor negative: furt, adulter, violenţă, minciună. Copilul Agopian va fi marcat de lejeritatea cu care mama îl face parte la nelegiuirile ei şi din această cauză şi relaţia cu Divinitatea va avea de suferit. Nici tatăl nu este scutit de ironii, pentru că i-au plăcut femeile uşoare. Totuşi, o dată cu fuga mamei când Agopian avea 12 ani, lucrurile par să meargă mai bine, copilul se simte eliberat şi perioada rămâne o sursă de inspiraţie pentru proza scurtă, câteva exemple însoţind şi această ediţie. Prieteniile de acum nu sunt deosebit de trainice, legăturile ulterioare fiind cele importante pentru carierea de scriitor. Dar încă din tinereţe Agopian este mândru de spiritul său antreprenorial moştenit de la bunicul armean din partea tatălui: face negoţ cu timbre iar apoi devine un numismat dedicat.
În ceea ce priveşte propria viaţă intimă, Agopian este zgârcit cu detaliile, ceea ce face denumirea de ,,amintiri” (sau memorii) a cărţii mult mai potrivită decât autobiografie. Ştim câte ceva despre copilărie, prea puţin despre armată, îşi va găsi fericirea conjugală alături de Cristina care îi va dărui doi copii, iar din perioada matură nu se prezintă decât cele ce au importanţă pentru carierea de scriitor (adică relaţiile cu personalităţile vremii, care fac şi deliciul cărţii). Privirea este mai curând îndreptată spre exterior şi spre eforturile depuse pentru a-şi împlini visul de a deveni scriitor şi mai puţin spre omul Agopian. Cititorul curios să afle detalii interesante despre personalităţile vremii va găsi mai multe satisfacţii.
Din întreg textul reies atât dorinţa cât şi convingerea fermă a lui Agopian că va ajunge scriitor în ciuda tuturor piedicilor, chiar dacă la momentul respectiv nu ştia exact cum se va petrece debutul sau care dintre multele romane începute vor fi şi terminate. Pentru acest ideal a fost dispus să facă sacrificii şi chiar să înfrunte tacit sistemul (nu a mai terminat Facultatea de Chimie; a fost o perioadă şomer, evitând să iasă în evidenţă în public pentru a nu fi acuzat de parazitism şi trimis forţat la muncă, a lucrat un timp fără satisfacţii la un institut de proiectări pentru îmbunătăţiri funciare). Mai mult, îşi estimează singur valoarea textelor din perspectiva nesigurei şi totuşi viitoarei sale cariere de scriitor: de pildă, convins fiind că Manualul întâmplărilor este un roman foarte bun, nu vrea să debuteze cu acesta pentru a nu fi ignorat de public din cauza tinereţii sau anonimatului relativ al scriitorului atunci. Totodată, asemenea oricărui cititor împătimit, Agopian se raportează la modele literare pentru propriile scrieri: pentru că nu este Tolstoi, nu va scrie o trilogie Copilăria. Adolescenţa. Tinereţea, prin urmare prezintă foarte lacunar propria adolescenţă; titlul romanului Tache de catifea a fost inspirat de Heinrich cel verde de Gottfried Keller; pentru una dintre scurtele proze de tinereţe ar fi preferat un titlu ca Micul dejun la Tiffany etc.
Textul mimează detaşarea de evenimentele prezentate cu o vizibilă plăcere de a povesti lucruri interesante şi mici picanterii, dar când vine vorba de figurile importante ale timpului Agopian se dovedeşte negreşit părtinitor. Cu gândul de a deveni autor, este mereu entuziasmat să-i cunoască pe marii scriitori şi critici ai vremii, admirându-le reuşita în ciuda faptului că nu de puţine ori îl şi dezamăgesc. Alexandru Paleologu, zis şi Conu Alecu, nu-i publică niciodată primul roman, amânându-l la nesfârşit, dar figura lui este creionată la început cu compasiune mai mult pentru vârsta înaintată şi cariera sa. Ulterior, Agopian tratează ironic dorinţa acestuia de a publica mai degrabă un roman obscur (Ana, stăpâna măgarului) şi încercările nereuşite de a-şi denunţa colegii care se pare că se aveau mult mai bine cu Securitatea. Iar Marin Preda îi publică în sfârşit cartea doar la insistenţa lui Mircea Ciobanu, spunându-i lui Agopian fără ocoliş că nu a înţeles nimic din aceasta (este vorba despre Ziua mâniei, în sfârşit publicat în 1979 după mulţi ani de aşteptare în sertarul lui Paleologu).
Nici despre marii critici ai vremii nu are o părere tocmai bună. Eugen Simion îl va antipatiza pe Agopian din pricina unei remarci a lui Nichita Stănescu despre prietenie, dar sentimentul devine reciproc abia după ce acesta scrie calomniator despre Agopian că ar fi fost trimis de Securitate în Statele Unite pentru a scăpa de revoluţionari. Pe Nicolae Manolescu îl acuză de lipsă de gust. Ulterior, acesta va aprecia romanul lui Agopian (însemna foarte mult pentru un scriitor ca Manolescu să-l ia în seamă, căruia ,,nimeni nu-i sufla în ciorba critică”), dar îl caracterizează ca fiind o scriere în prelungirea generaţiei care tocmai se încheia. Remarcă şi Agopian însă, cu destulă ironie că, de data aceasta, Manolescu totuşi nu are nici o vină. Ziua mâniei apăruse într-adevăr mult mai târziu faţă de momentul în care a fost scrisă.
Există însă şi mari prietenii care marchează definitiv carierea de scriitor a lui Agopian. Un rol major îl joacă Nichita Stănescu, care l-a încurajat pe Agopian şi în casa căruia se petreceau întâlniri între scriitori, care a facilitat legarea altor amiciţii. Deşi autorul amintirilor prezintă o listă detaliată a defectelor lui Stănescu, acestea par să fie scuzate (abuzul de alcool sau pasiunea pentru femei, ades la modul platonic) sau chiar romanţate din perspectiva prieteniei lor (de pildă faptul că se credea mare bucătar, ceea ce constituia un prilej comic, sau pudibonderia sa). Pe de altă parte, deşi nici cu Marin Preda nu se avea prea rău Agopian, acesta nu beneficiază de un portret chiar atât de luminos deşi nu avea atâtea aparente neajunsuri precum Nichita Stănescu. Nici calitatea romanelor lui, şi aşa discutabilă după criticii vremii, nu-l apără de ruşinea unui compromis (Ana Roşculeţ, roman scris după cerinţele partidului cu dorinţa de a obţine un premiu, sau Desfăşurare), Preda fiind doritor de bani şi de faimă. În acelaşi stil ironic voios, Agopian marchează capitolul dedicat criticii romanelor lui Preda cu o notă de subsol în care avertizează cititorii că pot sări peste aceste pagini dacă iubesc scrierile lui. Pe de altă parte, între Marin Preda şi Nichita Stănescu există o oarecare animozitate de când cel dintâi i-a zis poetului să ,,o lase mai moale cu românismul” din pricina originii lui. O altă prietenie marcantă este cea cu Radu Tudoran, fratele lui Geo Bogza, cu care nu vorbea însă din pricină că acesta din urmă l-ar fi acuzat că scrie ,,pentru coafeze”.
Astfel de relatări eclipsează cu totul ultima parte a cărţii, şi nu doar prin faptul că Agopian le rezervă în mod special capitole separate. Destinul scriitorului în comunism a fost deja creionat în linii mari: munca la romane strecurată printre orele de serviciu şi libaţii, apoi travaliul publicării cărţilor. Succint sunt prezentate şi sursele de inspiraţie (un schimb de scrisori găsit în pivniţa socrilor stă la baza Zilelor mâniei) dar Agopian nu insistă asupra modului în care îşi scrie romanele, nu doreşte să-şi prezinte propria poietică, nici să-şi explice stilul.
Memoriile sale sunt cu adevărat amintiri despre vremurile acelea şi despre alţii, care explică în alt fel personalitatea sa de scriitor, formată nu doar prin lecturi ci şi prin contactul cu alţii şi nu în ultimul rând, confruntarea bizară cu sistemul amintită ironic: ,,dacă nu erau Tezele din iulie, Conu Alecu cu lenea şi ezitările lui, Partidul şi Securitatea atât de vigilente, astăzi eram de mult un nume pe o cruce la Cimitirul Armenesc”. În fond, destinul unui scriitor are la bază perseverenţa, prietenia, dar şi şansa.
by Anca-Raluca Sandu
