Savoarea sublimei măreţii – 1

Legenda începe

Mă bucură înmulţirea articolelor despre muzică, atât despre trupe, cât şi analizele mai amănunţite ale cântecelor. Sper să pot şi eu contribui acum la această colecţie prin numirea câtorva melodii deosebite. Din întâmplare, căutând mai multe cântece atmosferice de tipul Enya sau Era (pe care să le pot asculta pe fundal, fără să deranjeze, dar totuşi să încânte), am descoperit creaţia unor grupuri precum E. S. Posthumus sau Two Steps from Hell. Poate ca nu aţi auzit despre ele, dar unele acorduri vă pot fi cunoscute din cinematografie şi plănuiesc să vă conving să adăugaţi măcar câteva melodii pe lista audio personală.

Mă bazez pe faptul că toate detaliile despre acestea pe care aţi dori să le aflaţi vă sunt la dispoziţie pe internet și prefer să mă rezum la strictul necesar pentru a rezerva spaţiu pentru discutarea unora dintre cele mai reuşite piese. Ambele nume menţionate sunt mai curând grupuri muzicale (decât trupe propriu-zis), specializate pe crearea sonorului pentru filme şi reclamele lor (trailers). Folosesc tot felul de instrumente şi chiar orchestre, precum uneori şi fragmente corale pentru crearea unora dintre cele mai memorabile ambianţe sonore pentru film şi nu numai. Melodiile lor reuşesc adesea să-şi creeze propria poveste doar prin acorduri, efectiv de la zero, după cum voi încerca să demonstrez, selectând piesele pe care le prefer.

~*~

La modul general, e bine de ştiut că specificul acestor melodii constă în a aduna tensiune treptat (sau emoţii puternice în mod subtil), pe care o eliberează mai apoi cu multă energie, ducând spre un final glorios, plănuit cu multă măiestrie. Izbucnirea sentimentelor este mereu spectaculoasă, păstrându-şi de fiecare dată prospeţimea fără să lase impresia că este forţată. Cântecele reuşesc să inspire în mod repetat gânduri de o măreţie sublimă, care înalţă cugetul spre cele mai frumoase trăiri fără să atragă cu sine şi patima grandorii. Vă ajută imens în savurarea acestor piese dacă aveţi o imaginaţie plastică, ce se mişcă agil printre secvenţe colorate şi imagini vii, conjurate aproape instantaneu de variate sunete şi trăiri ce alcătuiesc lejer scenarii de poveste. Începutul se adresează celor cu răbdare şi învăţaţi să aştepte puţin pentru răsplata pe măsură.

Melodicitatea absolută a pieselor este de-a dreptul dezarmantă până şi pentru cei mai sceptici.

~*~

De la E. S. Posthumus vă recomand mai cu seamă: Unstoppable, Ebla şi Arise.

Unstoppable – melodia începe prudent, pregătindu-ne ca pentru o încercare grea care va urma. Primele acorduri electrice semnalează primejdia iminentă care urmăreşte eroul. Ceea ce vine la rând este fireşte lupta cu momentele ei de suspans intens (marcate de tobe, pauze şi schimbări bruşte de ritm), dar şi de linişte suspicioasă. Cântecul dă de înţeles că orice a început încă nu s-a terminat… una dintre forţe este de neoprit. E binele sau răul?

Ebla – o piesă cu acompaniament coral într-o pseudo-latină. Începutul este de data aceasta puternic şi păstrează ascultătorul interesat până la momentul glorios al refrenului care creşte treptat în intensitate. Pur şi simplu ştii că urmează lucruri mari, lucruri tragice, fără scăpare, după o astfel de pregătire. Apoi sunt şi acele momente line, suave, care aduc duioşie oricărui fapt pregătit de acest cântec. Titlul este inspirat de un oraş antic, practic de ruine, şi melodia comportă şi o aură de vechime mitică. Mereu mi-am imaginat un monstru sublim pe acest fundal, adică o creatură înfricoşătoare ca aspect, dar cu urme de graţie în formă şi purtare. Când tu ai fi cel părăsit cu totul în lumea de coşmar a aceleia, îţi este deodată şi singurul ajutor. Astfel, o ciudată şi neliniştitoare alianţă se naşte între om şi monstru pe acordurile Eblei.

Arise – o compoziţie care traduce pur şi simplu ceea ce trebuie să însemne lumina pusă în sunete. Titlul (“ridicare”) este pur şi simplu punct ochit – punct lovit. Totul începe uşor, cu o nuanţă de prudenţă care doar lasă să se întrevadă că urmează o aventură, ceva dificil, dar glorios şi măreţ, cu răsplată pe măsură, de bine. Există şi momente de umbră şi de frică în acest urcuş spre luminare sau chiar spre salvare, dar când în sfârşit totul se dezlănţuie, sublimul face loc copleşitorului şi imaginaţia lucrează frenetic să aducă laolaltă o luminoasă victorie a binelui. Acordurile electrice din final marchează momentul în care melodia îşi atinge cu adevărat scopul şi devine din victorioasă de-a dreptul glorioasă. Finalul scade apoi în intensitate, amintind de ecranul de final din orice film sau de happy-end-ul clasic al oricărui basm, când în sfârşit toată lumea se bucură de roadele efortului anterior.

 ~*~

Unul dintre fondatorii Two Steps from Hell este Thomas J. Bergersen. Două dintre compoziţiile lui independente care merită atenţie deosebită sunt Aura şi Illusions (melodia din albumul cu acelaşi nume).

Aura – piesa necesită răbdare datorită lungimii şi a faptului că în primele minute se pregăteşte atent o atmosferă glorioasă care nu s-ar fi putut dezlănţui în toată splendoarea ei la final fără de ,,sarea în bucate”, aşteptarea. Începutul aminteşte şi de nădejde, şi de dificultăţi, de lumină şi de umbre. E lung, dar nu te lasă să te plictiseşti prin schimbarea periodică a ritmului şi a instrumentelor, ca şi cum ai avansa într-o poveste până când începi să întrevezi sfârşitul călătoriei… apoi devine cu adevărat înălţător, cu minunate acorduri vii şi un cor subtil. Este ca şi cum părăseşti treptat – şi cu anevoie – lumea materială, a încercărilor, dar iată că există şi posibilitatea păşirii într-o cetate a luminii, a împlinirii. Toată melodia e ca un basm, are cu adevărat o aură feerică.

Illusions – încă o compoziţie mai lungă, fiind efectiv echivalentul în sunete a unei poveşti spuse de regulă în cuvinte şi imagini. Aceasta începe în acorduri uşor tensionate, triste, care cresc în emoţie pe parcurs, ascultătorii neştiind la ce să se aştepte. Lumină parcă nu mai este. Corul subtil de la început nu face însă decât să pregătească terenul unei mari tragedii. Apoi o voce feminină care iese în evidenţă constituie momentul de glorie al cântecului. Melodia ei este de jale, un plânset de proporţii impresionante. Încă o dată, încet-încet ceea ce a început ca sublim devine tot mai proeminent, fără să-şi piardă aspectul maiestuos de o graţie dezarmantă. La final, corul şi plânsetul singuratic se unesc elegant în faţa unei încercări supreme, poate chiar a morţii. O tragedie nu poate fi tratată decât cu eleganţă naturală ca să nu-şi piardă puterea de a frânge inima în mod ingenuu, iar această melodie reuşeşte în întregime să menţină emoţia vie şi dureroasă până la final, echivalentul sonor al lacrimilor şi al sângelui.

~*~

Sper că am reuşit să vă trezesc curiozitatea. Toate acestea sunt nişte melodii superbe pentru când aveţi nevoie de un fundal sonor subtil, relaxant, dar vă pot oferi şi satisfacţii deosebite dacă vă concentraţi atenţia asupra lor, ţinând imaginaţia trează (de pildă, pe timpul unei călătorii).

În partea a doua vă voi prezenta şi alte exemple de la Two Steps from Hell: Protectors of the Earth, Heart of Courage, My Freedom, Magnan Imus, Black Blade, Elementum, Norwegian Pirate, Invincible the “Three Steps Further” Suite.

by Anca-Raluca Sandu

Tags: e s posthumus, emotie, frumusete, gratie, moarte, muzica, sublim, thomas j bergersen, tragedie, tristete, two steps from hell

This entry was posted on December 22, 2014 at 1:42 pm and is filed under Muzica. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed.