Ale cui sunt lucrurile pierdute?Ale cui sunt obiectele pe care le-a iubit cineva, când acel cineva e dus pentru totdeauna? Vor ele să le păstreze un altul, să le aprecieze, să le considere ale lui? E vreun loc unde obiectele pierdute să aștepte să fie găsite? Au lucrurile nevoie de un stăpân sau sunt mai fericite în libertate? Pe cine face fericit libertatea? Nu-i mai bună certitudinea că aparții cuiva? (p 199)
A sosit și momentul să postez recenzia pentru Poftă de ciocolată (Desig de xocolata), romanul scris de Care Santos, un titlu pe care l-am văzut menționat pe diferite bloguri acum câteva luni și pe care încă nu sunt sigură dacă ar trebui să-l recomand sau nu. De ce? Pentru că mi-a făcut plăcere să-l citesc, dar acum, după ce au trecut câteva săptămâni de atunci, observ că nu pot vorbi despre vreun detaliu care să-mi fi atras atenția în mod special. Pentru mine, a fost o plăcere de moment.
În obiecte trăiesc întâmplări și voci care le povestesc, zicea Sara cu ani în urmă. Uneori, când ating ciocolatiera de porțelan alb, am impresia că le ascult. (p 10)
Romanul are o structură interesantă (este fragmentat și povestea Aurorei e spusă la persoana a doua), ce aduce împreună trei povești și trei personaje-cheie din epoci diferite. Ajungem în Barcelona, unde le cunoaștem pe Sara, Aurora și Marianna, trei femei ale căror vieți au ca puncte comune pasiunea pentru ciocolată și o ciocolatieră din porțelan.
Pipăie ciobitura de pe cioc, parcă o rană de război. I se pare aspră ca amintirile, ca tot ce se duce ca să nu se mai întoarcă. I se vede rangul, calitatea, orgoliul de-a fi ieșit din argilă ca să ajungă la vârful unei societăți pe sfârșite. (p 72)
Ciocolatiera doamnei Adélaïde e doar un mozaic translucid, fin, care zace pe dalele roșii ale podelei. Resturile unei lungi și folositoare vieți de obiect. (p 77)
Veți vedea cum toate informațiile vin împreună ca niște piese de puzzle, formând o imagine mai bogată decât ne-am aștepta. Sunt povești cu final deschis, care ne poartă prin viețile personajelor amintite mai sus, presărând ici-colo detalii ce aparțin contextului istoric. Iar acea poftă de ciocolată ne însoțește la tot pasul prin istoria mare și prin cea măruntă. E destul de greu să lași cartea din mână, deoarece modul în care este scrisă captivează cititorii. Dar…
În viață fiecare alegere se plătește cu cincizeci de renunțări. Până ce n-ai învățat să nu te gândești la ce-ai lăsat pe drum, nu ai cum spune că știi într-adevăr să trăiești. (p 82)
Totuși ceva a lipsit. Acel detaliu care ar fi putut deveni o amintire clară, ceva mai mult decât gândul mi-a plăcut. Chiar și așa, recunosc că nu aș refuza lectura unei alte cărți a autoarei… mai târziu, într-o altă după-amiază de vară.
Cărțile sunt cea mai bună companie, nu credeți? Cuvintele înțelepte, frumoase, pe care le culegem din ele ne fac mai buni. Iată deosebirea dintre unul care a citit și unul care nu a pus niciodată mâna pe o carte: primul poate spune că a scotocit într-o mulțime de suflete diferite, în timp ce al doilea nu a ieșit niciodată din el însuși, bietul. (p 292)
by Elena Atudosiei
[…] Poftă de ciocolată August 7, 2016 […]