Începutul carierei este un moment deosebit în viaţa fiecărui om, pregătit cu multă grijă de dinainte. Dar cu oricâtă nostalgie am privi în urmă la anii studenţiei, este aşteptată cu o emoţie şi nerăbdare anume şi păşirea, cu multe speranţe de viitor, spre primul loc de muncă. Puţine se bucură însă de festivităţi deosebite la începutul unui nou an de lucru, cum este profesia de cadru didactic. Pe lângă crearea unui cadru propice desfăşurării activităţii educative şi încurajarea elevilor, cred că pentru dascăli acestea mai au şi darul de a împrospăta sentimentele revigorante trăite prima dată când au asistat la deschiderea unui nou an şcolar de cealaltă parte a colectivului: de partea profesorilor. Sunt mereu diferite emoţiile resimţite ca elev şi ca profesor, debutanţi sau cu experienţă. Diferite mai sunt şi dificultăţile întâmpinate atât până aici, cât şi pe parcurs, despre care voi scrie în cele ce urmează, bazându-mă strict pe experienţa personală de până acum.
Un prag care trebuie trecut (chiar de mai multe ori) pentru dirijarea carierei în educaţia pre-universitară este, fireşte, examenul de titularizare. Modelul de subiect a fost schimbat recent, de numai câţiva ani, în aşa fel încât materia pedagogică a căpătat mult mai multă pondere, în detrimentul materiei de specialitate. Ca profesoară tânără, am văzut totuşi această modificare ca pe un fapt pozitiv, având informaţiile didactice proaspete din facultate, detaliate până la cele mai moderne abordări. Totodată, cunoşteam că materia de specialitate se studiază diferit în cadrul universităţii (axat pe critică şi cercetare în contextul unor teorii moderne), faţă de ceea ce va urma să predau în şcoli, activitate centrată pe formarea unor deprinderi de bază în lectură şi comunicare. Altfel spus, o mai mare parte din ceea ce am studiat în cadrul anilor de licenţă şi de masterat în legătura cu limba şi literatura română (în paralel cu limba şi literatura engleză), nu va intra în ceea ce trebuie transmis elevilor conform programei şcolare. În schimb, modulul psiho-pedagogic va fi aproape în totalitate valorificat atât la examenul de titularizare, cât şi pe tot parcursul carierei.
Aceasta este o primă concluzie la care am putut să ajung pe parcursul primului an de lucru ca profesor: există destulă distanţă între ceea ce studiază la facultate şi informaţiile sau deprinderile necesare profesiei de cadru didactic. Deşi pare numai un aspect minor la început, el poate ridica probleme specifice pe parcurs, cu atât mai mult cu cât timpul de studiu universitar a fost scurtat la trei ani de licenţă după sistemul Bologna (cu încă doi ani de masterat). Această observaţie trebuie avută în vedere ţinând cont de faptul că materia de specialitate studiată nu s-a micşorat ci, dimpotrivă, s-a îmbogăţit cu noi cercetări pe parcurs, adesea orele de practică pedagogică se suprapun cu alte cursuri şi întreg sistemul a fost bulversat.
Dar, în ciuda acestor dificultăţi noi, am privit cu ochi buni modificarea tipului de subiect dat la examenul de titularizare. Totuşi, prima dată când am susţinut acest examen, în 2013, am fost uşor dezamăgită de nota primită şi mi-am dat seama că nu este de ajuns să ştii ce trebuie scris… ci la fel de important este să cunoşti şi cum trebuie scrise răspunsurile la examen – pentru că este nevoie să se potrivească unui barem mult mai detaliat decât cerinţele de pe subiect, care în anumite porţiuni rămâneau prea vagi. Studenţii aflaţi în practică învaţă cum să alcătuiască planuri de lecţie şi să lucreze cu instrumentele de organizare ale activităţii didactice, dar nu şi cum să rezolve concret un astfel de subiect. Este adevărat că profesorii din cadrul modulului psiho-pedagogic ne-au întrebat ce am dori să mai studiem… dar cine s-ar fi putut gândi atunci, în aglomerarea de cursuri şi îndatoriri universitare, şi la specificul subiectelor de titularizare, convinşi fiind că materia de bază este aceeaşi precum cea studiată?
Am observat astfel că nu este de ajuns să ştii ce trebuie scris la o anumită cerinţă, ci să şi cunoşti forma exactă în care trebuie să prezinţi respectiva informaţie. Cu aceste gânduri am întrebat alţi specialişti în domeniul didactic şi am aflat câteva informaţii curioase, ca din ,,culise” cum ar veni. Printre altele mi s-a sugerat, de pildă, că este mereu bine să dai exemple de texte concrete atunci când propui variate activităţi pentru a dezvolta competenţele indicate (texte efectiv scrise ca atare pe foaia de examen, şi nu doar la care se pot face trimiteri generale) – un lucru ce nu rezultă clar din enunţul cerinţei. Sau că a propune/descrie o activitate spre formarea competenţelor avute în vedere înseamnă de fapt a oferi un (fragment de) plan de lecţie, lucru iarăşi indicat foarte vag de subiect. În cele din urmă, am reuşit în 2014, a doua oară, să obţin o notă mult mai bună la examen deşi materia pregătită ca atare nu s-a modificat – ci numai modul de o prezenta în scris. Am tras concluzia că, pe lângă informaţiile suplimentare care pot fi cerute de fiecare examinat celor avizaţi în domeniu, modulul psiho-pedagogic în sine ne-ar fi putut ajuta mai mult prin câteva ore dedicate exclusiv rezolvării potrivite a acestor subiecte.
Mergând mai departe de emoţiile acestui examen, profesorul debutant trebuie să păşească pentru prima dată în sala de clasă unde îşi începe efectiv lucrul cu un colectiv de elevi. Puţinele ore pe care le-a susţinut în cadrul practicii pedagogice în mod foarte ceremonios şi elaborat constituie numai o pregătire parţială pentru ritmul alert şi încărcat în care se desfăşoară realmente activitatea didactică, cu mai multe clase de care se ţine cont, cu mai multe stiluri de învăţare, cu preferinţe şi materii uşor diferite. Am observat că elevii din clasele 9-10 sunt mult mai receptivi la un profesor tânăr de limba şi literatura română decât sunt clasele de acelaşi nivel faţă de un cadru didactic mai tânăr de limba engleză.
Alte dificultăţi pentru care practica pedagogică din facultate nu este de ajuns sunt cele ce privesc lucrul efectiv cu documente precum catalogul, condica de prezenţă sau regulamentul de ordine interioară (despre care rar se vorbeşte şi în cadrul practicii) ori notarea sau disciplina la clasă. La un moment dat, profesorul este nevoit să scrie o varietate de tipuri de texte (recomandări, referate pentru scăderea notei la purtare etc) şi să cunoască o varietate de acte necesare acestei meserii (decizia de numire pe post, ce conţine dosarul personal etc). Deşi între timp afli inevitabil despre toate, ar fi totuşi nespus de folositoare existenţa unei ore (din cadrul modulului psiho-pedagogic) dedicată exlusiv studiului acestor acte, aşa cum se dedică timp alcătuirii unui plan de lecţie tipic.
Acordarea notelor pare simplă din punct de vedere teoretic, dar dacă testul docimologic este mai uşor de corectat după barem, atunci ascultarea orală este mai greu de evaluat. Trecerea timpului face ca aprecierea răspunsurilor orale să fie uşor diferită de la caz la caz. Există şi discrepanţe mari între activitatea la clasă şi munca scrisă, lucrări sau teme. Se acordă multă atenţie în cadrul modulului psiho-pedagogic teoriei evaluării şi alcătuirii unui test docimologic corect, dar poate că de folos ar fi şi un timp acordat unor exerciţii de notare efectivă.
Disciplina la clasă este mai greu de menţinut de un debutant care este nou şi în colectivul de cadre didactice şi mult mai tânăr decât părinţii pe care va trebui să-i întâlnească la un moment dat. Personal, am descoperit totuşi că susţinerea din partea colegilor profesori ajută considerabil la îmbunătăţirea relaţiei cu acele clase mai buclucaşe.
Pentru depăşirea dificultăţilor de acest fel şi a altora care mai pot apărea, contează foarte mult şi ca entuziasmul de la început de drum să dureze şi pasiunea să sporească. Este antrenant lucrul la clasă şi, deşi mă aşteptam să devină repetitiv de la un timp, am descoperit exact contrariul. Cu fiecare oră, eu însămi sunt mai bine pregătită pentru viitor. Pentru partea birocratică însă, de lucru cu examene şi variate documente, este nevoie de multă răbdare într-un sistem destul de volatil şi de o multitudine de informaţii pe care deocamdată nu le-am putut agonisi numai prin studiu universitar. Dacă timpul petrecut în facultate nu are cum să fie de ajuns pentru a pregăti un tânăr profesor pentru tot ce va urma în mod practic la clasă (experienţă ce se adună numai în timp), atunci modulul psiho-pedagogic ar putea acoperi mai bine cel puţin aspectele teoretice/birocratice necesare ale meseriei: să ştii ce să faci nu doar la clasă… ci şi în şcoală să cunoşti cum decurg lucrurile la modul general.
Image source: Bucikah
by Anca-Raluca Sandu
