De ce mi-a plăcut Iris

De mult am avut intenția să scriu un articol despre trupa rock preferată a adolescenței mele, dar l-am tot amânat până când am citit Food for Thought și Why I Love Within Temptation,  postări care m-au impulsionat să scriu despre trupa Iris. Astfel vreau să mulțumesc Ralucăi și lui Vlad și să le dedic articolul meu.

Formația Iris a fost înființată în 1977 și avea doar trei membri, dintre care numai Nelu Dumitrescu a rezistat testului timpului. Numeroși muzicieni și soliști au trecut prin trupă, dar formula cea mai cunoscută a fost următoarea: Cristi Minculescu (voce), Nelu Dumitrescu (baterie), Valter Popa (chitară), Doru Borobeică sau pur și simplu Boro (bass), Relu Marin (clape). De-a lungul timpului au lansat numeroase albume, dintre care voi menționa:  albumele duble Athenaeum (un proiect și un megaconcert rock simfonic, așa cum îi stă bine unei trupe care se respectă) și Cei ce vor fi (o operă rock, în care melodiile alternează cu momentele recitative), cvadruplu album I.R:I.S 4 MOTION (cele patru discuri reflectă personalitatea fiecărui membru al formației), albumele aniversare Iris 20 de ani și Iris 35 ș. a. Pe lângă Integrala Iris, o colecție reeditată a discografiei lor până la albumul Cei ce vor fi, au lansat și două DVD-uri: Digital Athenaeum și Iris Aeterna – Dăruind vei dobândi. În cadrul unora dintre aceste albume și evenimente speciale, trupa Iris a colaborat cu mari artiști ca soprana Felicia Filip, actorii Adrian Pintea și Maia Morgenstern, instrumentiști și soliști ca Johnny Răducanu, Nicu Covaci (Phoenix), Mihai Godoroja (Mike Godoroja & The Blue Spirits), Mihai Georgescu (Bere Gratis), Paula Seling.

De mică am auzit de Iris, dar interesul pentru muzica lor a început odată cu piesa Să nu crezi nimic și albumul Athenaeum, care cuprinde piesele și momentele importante ale concertului cu același nume (susținut la Sala Palatului în anul 2000). Însă am devenit o fană adevărată după primul concert pe care l-am văzut; făcea parte din turneul de promovare a albumului Mătase albă, în toamna anului 2002. Dacă pentru unii oameni există dragoste la prima vedere, pentru mine a fost „dragoste” la primul concert; atmosfera din sală era de vis, în sensul că nu se compara cu nimic din ceea ce trăisem până atunci: acustica perfectă și vocea răgușită solistului, publicul care cânta fiecare vers, iar lumina brichetelor se legăna la fiecare baladă. Cu alte cuvinte, părea că toată sala era o singură ființă, prin venele căreia curgea muzică rock.

De atunci, colecția mea de albume a început să crească an de an, au apărut postere, articole tăiate din ziar sau din reviste, iar eu mi-am găsit un refugiu într-o perioadă ciudată a vieții mele. Nu am reușit să ajung la toate concertele la care îmi doream, dar acum sunt mulțumită că am avut ocazia să mă bucur de fiecare moment, chiar dacă era frig, ploua sau urechile îmi țiuiau o noapte întreagă după o astfel de experiență. Dacă ar trebui să caracterizez concertele lor printr-un singur cuvânt, aș spune „foc” pentru că de fiecare dată mă încărcam și mă întorceam acasă cu energie pentru jumătate sau un an întreg și așteptam cu entuziasm următoarea reprezentație din orașul meu sau de la București, pentru a-i vedea la televizor. Dar „focul” mai simbolizează și căldura fanilor care cred că iubesc această trupă indiferent de componență.

Chiar dacă de câțiva ani nu am mai ascultat intensiv albumele lor, sunt anumite melodii care îmi aduc aminte de momente din viața mea sau poate chiar au reprezentat surse de inspirație pentru propriile mele creații. Astfel, îmi aduc aminte cu multă plăcere de concertul lor, în cadrul evenimentului Sărbătorii Muzicii (Fête de la Musique), deoarece era cu două zile înainte de Examenul de Capacitate, iar eu am stat la concert până târziu. Dacă aș da timpul înapoi, aș face exact la fel, pentru că o astfel de pauză de la învățat îți limpezește minte și te face să te simți ca nou.

Acum să trecem la melodii și la amintirile, pe care mi le provoacă ele. Cred că toată lumea a auzit măcar în treacăt Somn bizar, Strada ta sau Floare de iris – piese așteptate cu nerăbdare de fani la fiecare concert. Eu voi enumera aici câteva melodii de studio, mai puțin cântate live. Încă îmi place Lady in Black, cover-ul realizat în colaborare cu trupa britanică Uriah Heep, pentru versiunea bilingvă și pentru videoclipul parcă desprins dintr-o poveste medievală; Îngerii goi m-a inspirat să scriu haiku-ul Emptiness or Peace? (m-a dus cu gândul la o lume post-apocaliptică, în care oamenii și îngerii fac schimb de roluri); melodia Lasă-mi-te, care se bucură de prezența vocii dulci și misterioase a Paulei Seling, a constituit punctul de plecare pentru poezia L’artiste et la muse; poezia Vise este inspirată de piesa cu același nume, interpretată de Mihai Georgescu în cadrul proiectului I.R.I.S. 4 MOTION; și ar mai fi Evadarea de cinci stele de pe albumul Cei ce vor fi. Lacrimi de rouă, cu instrumentalul și versurile ce duc spre catharsis, corul care parcă te bântuie, totul îmi amintește de persoanele dragi din locul în care și-au găsit liniștea, iar Saray, prin influențele ei orientale și versurile din refren, m-a ajutat să mă ridic după câte un necaz.

Mă simt ca peștele-n apă scriind acest articol, așa că mă voi opri aici. Sper că v-a făcut plăcere să citiți aceste paragrafe, așa cum mie mi-a făcut plăcere să îmi amintesc de Iris și de câteva momente frumoase din adolescența mea. Chiar dacă în 2012 am fost dezamăgită de plecarea lui Minculescu din trupă, nu pot să nu apreciez calitățile vocale ale lui Rafael, noul solist, care va duce legenda mai departe.

by Alina Andreea Cătărău

Tags: adrian pintea, amintiri, Cristi Minculescu, fan, Felicia Filip, frumusete, inspiratie, iris, lady in black, Maia Morgenstern, muzica, nostalgie, paula seling, rock, uriah heep

This entry was posted on December 22, 2014 at 12:22 pm and is filed under Muzica. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed.