Culegerea de variate texte critice ale lui Dragoş Varga este străbătută de spiritul vioi al colocviilor, prin intermediul cărora autorul mărturiseşte că a luat contact cu fenomenul literar contemporan. Dar nu numai aceasta justifică titlul volumului, ci şi spiritul treaz şi deschis comunicării al studiilor concentrate, clare şi la obiect.
Scrierile alese nu sunt de dimensiuni foarte mari şi transmit cu succes ideea esenţială în jurul cărora au fost alcătuite. Argumentarea este cursivă şi limpede, susţinută în mod erudit, dar fără risipă de preţiozitate, cu o atitudine echilibrată care nu se avântă spre extreme şi este conştientă de propriile limite. Pentru aceasta se ajută de un limbaj sobru, lipsit de excese de luare în serios şi deschis aspectelor ludice doar acolo unde acestea pot fi introduse cu succes. De pildă, vorbind despre Bogdan Creţu, îl elogiază astfel: ,,tânăr, enervant de prolific, talentat, mai nou şi premiat (şi nu o dată), dozând inspirat erudiţia universitară şi tonalitatea jucăuşă” sau, referindu-se la cronici în general: ,,pentru o carte pusă la CV scoţi cronică literară şi din piatră seacă”. Alte afirmaţii făcute asupra colecţiilor de recenzii, departe de care nu e nici acest volum, par să fie blând autoironice, arătând că autorul îşi cunoaşte bine limitele, dar şi că are încredere în valoarea justă a propriei lucrări care se substrage acestor remarci înţepătoare: ,,moda adunării în volum a cronicilor literare a căpătat, în era universitarilor deveniţi peste noapte critici, tuşe de-a dreptul ridicole”.
Critica lui Dragoş Varga urmăreşte în paralel atât evidenţierea valorii estetice a beletristicii analizate (câteva exemple fiind acordarea de valoare estetică ludicului arghezian sau evidenţierea acestuia în opera caragialină, mai curând decât tragicul) ori care este atitudinea faţă de estetic în alte cărţi de critică recenzate, cât şi punerea în valoare a altor virtuţi ale acestor texte. Observaţii de acest fel nu trebuie să mizeze neapărat pe originalitatea absolută, cât pe îmbinarea mai deosebită a valenţelor unei opere, fie ea text sau pictură. De exemplu, observaţii despre ludic în opera argheziană s-au mai făcut, dar Dragoş Vara caută ochit să distingă variate tipuri de joc cu valenţe artistice, în conformitate cu teoriile mai potrivite (Huizinga şi Caillois îndeosebi).
Concluziile finale asupra altor cărţi sunt în acelaşi ton, evidenţiind nu trăsături originale ci pur şi simplu valoroase din pricina eforturilor implicate. În ,,Experienţe româneşti ale bilingvismului creator”, vorbind despre cartea Bilingvismul creator a lui Dumitru Chioaru, o apreciază spunând că ,,reuşeşte să ofere un tablou sintetic şi relevant al celor mai importante experienţe româneşti ale bilingvismului creator”, sau în ,,Emil Cioran, Melancolie şi poesis”, despre cartea cu acelaşi titlu a Doinei Constantinescu: ,,pagini foarte dense din punct de vedere al subiectelor tratate, parcurgând coerent şi până în profunzime toate nivelele la care se decantează sensurile melancoliei cioraniene” ori ,,cartea lui Ovid. S. Crohmăniceanu şi Klaus Heitmann rămâne unul dintre cele mai importante studii monografice dedicate Cercului Literar de la Sibiu, bine structurat, judicios comentat şi susţinut, chiar dacă, de multe ori amplele analize nu fac decât să forţeze uşi deschise”. Astfel de trăsături comune şi esenţiale lucrărilor de valoare (sinteze pertinente, analize profunde, densitate, coerenţă, bine structurate şi argumentate etc) sunt reperate şi evidenţiate cu succes şi fără complexe de Dragoş Varga. La picturi evidenţiază aspecte precum depășirea tentaţiei reproducerilor convenţionale, surprinderea Sibiului (a cetăţii în sens general) ca un axis mundi într-o lume a haosului, jocul culorilor simbolice (roşu şi alb) care, fără a fi ele însele inovatoare, oferă valoare produselor artistice prin măiestria mânuirii.
Cu toate acestea, semnalează fără greş şi distincţiile acolo ele apar cu adevărat, de pildă vorbind despre Goga cu prilejul studierii mai atente a culegerii de aforisme Pagini noi, scoate în evidenţă meritul cărţii de a înfăţişa o imagine diferită a poetului faţă de cea de român autentic pe care i-o creionase Călinescu sau de receptacul al suferinţelor ţăranului, arătând mai curând un Goga ,,scindat, măcinat de o serie de contradicţii” şi cugetând lucid asupra faptului că cel ce cântă durerile poporului nu-şi mai face auzite propriile dureri.
Fără să ocupe spaţii întinse, analizele lui bine ţintite dau impresia de consistenţă. Pe lângă aspectele critice, cronicile lui sunt şi veritabile rezumate sau prezentări ale cărţilor discutate, satisfăcând pe deplin curiozitatea lectorului. Culegerea începe cu un bine plasat eseu asupra situaţii actuale a criticii, distanţându-se de poziţia călinesciană conform căreia criticul e un scriitor ratat, dar şi de cea a lui Pompiliu Constantinescu, zicând despre critic că sugrumă în el lectorul îndrăgostit de gratuitatea literaturii. Eseul se intitulează sugestiv ,,banalităţi despre cronica literară”, întrucât această introducere are un rol mai curând funcţional, de stabilire a unor premise cunoscute celor avizaţi în domeniu. Adevărata opinie despre cronică a autorului rezultă din munca sa, nu din extinse texte programatice, parţial împlinite. Pe de altă parte, acest articol are şi rolul de a contura o poziţie concret realistă: pe lângă faptul că un cronicar este şi un lector competent, el trebuie să discearnă valori, dar totodată ,,oricât de spectaculoase ar fi polemicile purtate între criticii diverselor reviste concurente, oricât de savuroase înţepăturile intra- şi extra- generaţioniste, cronica literară actuală se dovedeşte, cel puţin deocamdată, ineficientă măcar din aceastaă perspectivă a educării gustului literar al cititorilor”.
Sub aceste auspicii, volumul de faţă reuneşte în mare parte cronici literare, abordând subiecte diverse. Astfel, în primul capitol, cel mai colorat şi intitulat totodată ,,bric-à-brac”, se regăsesc majoritatea recenziilor lui Dragoş Varga despre noi cărţi de critică, studii asupra uzului limbii în literatură sau asupra unor lucrări comparatiste, cercetări asupra noii generaţii douămiiste sau poeţi sibieni valoroşi. Însă eforturile criticului de a pune în lumină favorabilă unele monografii sporesc cu atât mai mult când vine vorba de aspecte culturale legate de propriul oraş sau de cercul lui literar, domeniu în care Dragoş Varga se mişcă la fel de lejer ca şi în celelalte arii, dar cu mai multă însufleţire vizibilă şi plăcere de a relata şi comenta deopotrivă aproape exhaustiv. Acest entuziasm, vizibil ţinut în frâu cu metodă, se poate observa chiar şi cu alte ocazii, când numai vine vorba despre istoria culturală a Sibiului. Majoritatea cronicilor despre monografii cerchiste se regăsesc în al doilea capitol, ,,Cercul Literar de la Sibiu. Monografii, ediţii, studii”, ceea ce constituie de fapt nucleul de interes al autorului dincolo de orice îndoială.
Dar cronicile nu sunt singurele texte care apar, Dragoş Varga dând şi exemple proprii de analize literare atât asupra celor consacraţi (Arghezi, Caragiale), cât şi noilor poeţi (în articolele ,,The Royal Flush” sau ,,Aripile poeziei”). Al treilea capitol este dedicat lui Arghezi, ,,Jocurile poeziei”, în care se studiază aspectul ei ludic. Această analiză este structurată riguros în şase părţi, urmând parcă îndeaproape şi încăpăţânat, dacă nu uşor ironic, modelul tradiţional al introducerii generale (despre ludic), al particularizării (ludicul arghezian), al celor trei exemple pertinente şi apoi al concluziilor. Este totodată un exemplu grăitor pentru demersul critic propriu autorului, care se vede şi din celelalte cronici. Se prezintă întâi succint aparatul teoretic adecvat privitor la joc, concluzionând că ,,demersul lui Huizinga interesează în mai bună măsură în cazul lucrării de faţă” întrucât ,,Caillois nu surprinde dimensiunea estetică a fenomenului, singura care instituie şi o funcţie civilizatoare şi culturală” jocului, legătura lui cu sacrul. Astfel, Arghezi are în opera şi momente de joc ,,paideic”, gratuit, dar şi nenumărate exemple de joc cu semnificaţii aproape sacrale. Autorul însuşi suprinde esenţa propriului studiu în concluzia: ,,schema ipostazelor ludice argheziene ar avea următoarea configuraţie: pe treapta inferioară se înscriu poeziile situate în sfera paideicului, a jocului pur, fără implicaţii existenţiale, din ciclul Horelor; apoi jocul erotico-bucolic din Cărticica de seară, nostalgia infinitului disimulată în jocul naiv-copilăresc al miniaturalelor, până la treapta cea mai înaltă a ludicului: jocul thanatic”. Aceasta dovedeşte capacitatea criticului de a urmări cu tact o idee, fără a se pierde în divagaţii, iar studiile astfel concluzionate urmăresc doar exemplele cele mai pertinente din opera argheziană, livrând concis şi fără compromisuri luarea de poziţie a emiţătorului lor.
O altă aplecare asupra unor clasici români se află în ,,IL Caragiale. Tatonări euphorioniste”, un studiu despre cum s-a încercat valorificarea dramaturgului de către programul euphorionist, dorind să dea culturii române sau cel puţin să evidenţieze aspectele ei clasicizante, oricât de firave. Deşi în spatele comediilor se poate întrezări un fond tragic şi în ciuda faptului că personajele sale amorale pot fi readuse pe axa Bine-Rău, necesară operelor clasice, concluzia mai realistă a lui Dragoş Varga este că viziunea clişeizată asupra lui Caragiale e mai puternică, iar ,,idealul lor [al cerchiştilor] de a reprezenta un Caragiale în maniera euphorionistă pare a fi rămas undeva în zona utopiilor literare”. Dar ,,statutul axiologic” al unei literaturi se poate câştiga şi altfel decât prin tragic – de pildă, prin ,,disponibilităţile estetice”.
Ultimele trei părţi ale volumului conţin scrieri diverse, precum redarea unei convorbiri cu Gabriel Dimisianu, Radu Vancu şi Alex. Ştefănescu din cadrul unei emisiuni (spiritul în care se desfăşoară acesta, aproape ca un colocviu mai puţin ceremonios, caracterizează textele lui), recenzarea volumului Karma a Ruxandrei Enache (stinse în mod fulgerător, ceea ce a avut impact asupra receptării poeziilor ei, iar criticul face acum puţină ordine estetică), precum şi cronici de pictură sau teatru.
Părând mai curând partizanul unei critici constructiviste, Dragoş Varga îşi exprimă dezacordurile hotărât şi nuanţat, fără a demola în mod absolut ci lăsând loc îmbunătăţirii sau cel puţin schimbării de perspectivă. În Bilingvismul creator, Dumitru Chioaru spunea despre piesa Cântăreaţa cheală că dovedeşte cum şi literatura română poate da celei universale opere importante, dar Dragoş Varga cenzurează cu tact această afirmaţie, zicând ,,că este mai degrabă o suprasolicitare entuziastă a comparatistului, în condiţiile în care autorul însuşi nu credea în posibilitatea de a izbândi în contextul unei literaturi provinciale”. Referindu-se la I. D. Sârbu. De veghe în noaptea totalitară de Antonio Patraş, cronicarul nuanţează afirmaţia acestuia conform căreia opera satirică şi ironică a lui I. D. Sârbu ilustrează principiile euphorionismului: ,,e drept că liniile de forţă ale programului euphorionist, aşa cum reies ele din epistolarul Radu Stanca – I. Negoiţescu, sunt destul de greu de identificat chiar şi în creaţiile postcerchiste ale celor mai devotaţi membri ai grupării, astfel încât credem că autorul monografiei de faţă se referă în special la ,,principiile esenţiale” care derivă şi influenţează un anume tip de atitudine, de raportare la valorile estetice şi mai puţin un program ce conturează arte poetice sau prescrie reţete ideologice”. Aceasta arată că spiritul de observaţie se îmbină armonios cu o carismă specifică domeniului literar.
Stilul lui Dragoş Varga s-ar putea caracteriza prin erudiţie şi măsură: mizând pe autori de valoare, preferând să ignore scrierile de calitate îndoielnică, cronicarul are ample oportunităţi de a evidenţia reuşitele literare şi critice contemporane, fără a apela la un limbaj pretenţios sau afectat şi observând neajunsurile cu diplomaţie.
by Anca-Raluca Sandu
