La prima vedere, O telenovelă socialistă pare să fie încă una dintre cărţile despre a două jumătate a dominaţiei comuniste, de data aceasta scrisă sub forma autobiografiei fictive. Povestirea conţine pasaje umoristice, ironice sau intens provocatoare, care să-i asigure o audienţă largă, dar şi unele în registru grav. Dramele reale se îmbină cu meschinăria traiului la bloc unde, între ,,blocatari”, nu există nici un fel de intimitate (,,blocul, loc al pierderii calmului, inocenţei, purităţii… dar şi a poftei de mâncare”), iar umorul şochează ades prin vulgaritate. Meritul cărţii este că reuşeşte să-şi poarte cititorul în mod echilibrat între aceşti doi poli, ceea ce constituie o bună parte din poetica întregului text, alături de îmbinarea dintre real şi fictiv. Rezultă un tablou halucinant, cu suferinţele unui timp trecut, a căror fantomă este încă aproape, şi cu un umor ce, deşi poartă pecetea altor vremuri, rămâne şi actual. Şi telenovela continuă…
Textul propune astfel de la bun început două moduri în care poate fi citit: având aspect de fals jurnal, poate fi receptat şi ca literatură pură, dar şi ca o mărturie despre vremurile trecute. Pentru această variantă secundă s-a căutat însă un alt fel de a recupera trecutul, un stil care să nu fie nici patetic, nici zeflemitor. Povestitorul caută un mod personalizat de a vorbi despre trecutul său, pentru ca prin aceasta să găsească o cale specifică sieşi de a crea discursul. Nici o clipă nu se doreşte ca relatarea să fie realistă şi cu atât mai puţin obiectivă. Altul este codul de lectură propus: mimarea dibace a detaşării de evenimentele povestite, pentru ca ele să fie luate în serios, dar aceasta nu se petrece niciodată făţiş, ceea ce atenuează amărăciunea profundă a faptelor şi permite cititorului să se bucure şi de literaturizarea lor. Provocarea pe care textul o lansează nu ţine în esenţă de morala întâmplărilor narate ci de o etică mai generală a amintirii şi a povestirii, întrebând tacit care ar putea fi modurile viabile în care ne mai putem aminti de copilărie, dar şi de comunism, adică de tot trecutul. Cuminte, cartea lasă cititorul să ajungă la propriile concluzii.
În ciuda formei împrumutate de jurnal, povestea rar urmăreşte un fir cronologic, fiind de fapt o colecţie de amintiri. Dar ,,amintirile nu sunt adevărate, amintirile noastre nu sunt decât impresii false, iluzii bine întemeiate pe ceea ce credem noi despre noi înşine”. Pretextul povestirii este prezentat în prolog, o scrisoare a naratorului Doru ,,către copilul meu”, prin care încearcă să-i lase o moştenire spirituală, pentru a nu repeta lipsa unui model patern. Căutarea identităţii tatălui (din prima parte a cărţii), şi apoi a propriei identităţi (spre final) sunt de fapt temele majore. Cele zece capitole principale sunt datate din martie până în decembrie, 1975, marcând momentul amintirii, nu pe cel al acţiunii. Titlurile şi subtitlurile sunt de cele mai multe ori aluzii trimiţând la realităţile prin care personajul se defineşte pentru moment: ,,am fost al cincilea Beatle”, ,,devenirea omului nou, din omul vechi”, ,,de veghe în lanul de ocară”. Epilogul se încheie şi el abrupt, cu ideea dispariţiei unei lumi: ,,la şareta finului Rebeleş era înhămat un singur cal. Acum calul nu mai există. Nici şareta şi nici biciul. Nici Ceapeul şi nici finul Rebeleş”.
Formatul non-linear însă e uşor de parcurs pentru că fiecare capitol s-a cristalizat în jurul unei idei sau al unui moment marcant pentru personaj: relaţiile cu variaţi membri ai familiei sau cu prietenii, contactul cu societatea comunistă, sentimente intense, lecturile tinereţii, experienţa sexuală etc, asemeni unor seriale, fără a uita elementul senzaţional. Fiecare capitol se încheie cu o versiune modern-socialistă a unui basm binecunoscut: de exemplu, ,,enervanta” Albă-ca-zăpada îi exploatează pe pitici, invadându-le casa. Textul mai este întrerupt în mod ritmic de interludii conţinând fragmente din ,,înţelepciunea finului Rebeleş” despre variate subiecte, ades terminând cu o aluzie profană care recuperează repertoriul obscenităţilor vremii. În contextul în care acest personaj întreţine un aspect burlesc sau carnavalesc al atmosferei de ,,telenovelă socialistă”, trebuie menţionată măcar în trecere asemănarea (întâmplătoare?) a numelui său cu cel al lui Rabelais…
Aşadar, de ce o telenovelă socialistă? Pentru că, deşi evenimentele sunt pe măsura lumii în care au loc şi a personajelor afectate, ele pot oricând fi baza unui scenariu melodramatic de telenovelă. Numele lor se pierde uşor, rămâne doar tipul în care se încadrează: o mamă puternică, ce face faţă vieţii neprielnice şi pentru care Doru are sentimente amestecate (,,o iubesc pentru că ştiu că şi-ar fi tăiat din corpul ei pentru a mă hrăni, şi o urăsc pentru că iubirea ei era mult prea puţină pentru dorinţa mea de a avea o mamă pefectă”), tatăl biologic lipsă, tatăl vitreg alcoolic, personajul cu rol de decor umoristic, vecini mecanizaţi, prieteni trecători, răsturnări de situaţie.
Protagonistul se schimbă şi el de la un ,,serial” la altul, după cum îl inspiră mai ales lecturile, muzica şi filmele care îi aprind imaginaţia: a vrut să fie ministru, s-a crezut Mesia, a dorit să fie unul dintre membrii formaţiei Beatles, un personaj din Dallas ori, în fine, mare mincinos (pentru că, de fapt, era priceput la a inventa propriile poveşti), şi multe altele. Experienţa militară îl schimbă sensibil, astfel încât la final regăsim un Doru dezamăgit sau chiar dezgustat de modul în care cei din jur înţeleg viaţa în libertatea nou aflată.
Prima parte a cărţii este, de fapt, o căutare a identităţii prin raportarea la figura tatălui, problemă care se va estompa pe parcurs, astfel că a doua parte este o colecţie de amintiri care nu par să ofere vreo soluţie satisfăcătoare. Nemulţumit de tatăl vitreg, tânărul (şi fictivul) Doru îşi doreşte să afle mai multe despre tatăl său biologic, dar nu găseşte decât o agendă. Momentul de încheiere, al execuţiei dictatorului, un fel de rupere simbolică de modelul tatălui distant, nu-l găseşte mai bine definit ca om: nu poate crede că un bătrân care nu înţelege ce i se întâmplă poate să fie răul care trebuia ucis. Îi dă numai impresia că tocmai s-a prăbuşit o lume falsă, în urma căreia rămâne un gol imens de vitalitate. Romanul se încheie brusc cu dispariţia lui Rebeleş: a murit de fapt o epocă, un mod de viaţă.
Tot ca într-o veritabilă telenovelă, cugetările asupra vieţii se îmbină cu situaţii aproape ireale prin ridicolul lor. Cartea excelează din acest punct de vedere şi este probabil atuul ei cel mai puternic, dacă cititorul este dispus să fie purtat din înălţimi în adâncuri şi apoi iarăşi înapoi. De pildă, subcapitolul ,,cât de dulce e gustul urii” este un eseu despre sentimentul numit. Se creează imaginea unei vieţi impregnate nu de vreo ură esenţială, ci de multe direcţii meschine în care se poate consuma o viaţă umană. Sunt urâţi papucii de casă (cu care Doru era umilit mai curând decât bătut de către mamă) cu scurtele de blană identice (pentru care un criminal l-a confundat pe tatăl băiatului cu altcineva şi l-a ucis) şi cu jocurile copilăriei: ,,uram Nu te supăra frate pentru că fraţii se supărau mereu, uram Sus-jos pentru că imita viaţa şi uram cărţile de joc Păcălici pentru că trebuia să împerechezi mereu bărbatul cu femeia care proveneau din aceeaşi ţară, chiar dacă s-ar fi împerecheat ei mai bucuroşi după mutre sau pe bază de afinităţi emoţionale, decât pe criterii etnice”. Maturizarea întrerupe ura aceasta în mod brutal: ,,uneori visam cu ochii deschişi cum era mama accidentată sau ucisă de un criminal în serie […] acum are aproape şaptezeci şi cinci de ani şi mi-e frică aproape în fiecare zi că nu va mai fi în viaţă mâine”. Naratorul, Doru cel matur, îşi aminteşte acum de spusele mamei lui: ,,când e mic copilul te calcă pe piept, şi când e mare te calcă pe inimă” iar ,,cuvintele astea dor mai tare decât o lovitură de papuc. Cuvintele dor. Cuvintele omoară”.
Fragmentele de eseu sunt însoţite fie de un ,,umor intelectual”, de exemplu ,,haiducia culturală” practicată la un moment dat, fie de o anume apreciere a misterului uman: sublimă (,,am învăţat că există întrebări la care nu trebuie neapărat să răspunzi”) sau pur şi simplu inexplicabilă (,,acum stau lângă sicriul unchiului meu şi plâng. Lacrimile nu sunt pentru el, ci pentru taică-meu. La mormântul lui tata nu am plâns. Dar aşa e viaţa. Aiurea. Când trebuie să plângi, nu poţi. Când vrei să plângi, e prea târziu. Şi când plângi, în sfârşit, nu ai de ce. Plângi ca prostu’”). Alte momente însă par rupte din literatura absurdului. Descrierea stagiului militar se rezumă la prezentarea celor mai josnice aspecte ale existenţei masculine, la care personajul participă neputincios şi scârbit, iar cititorul este forţat să asiste… tot la fel. Aici ,,înjurăturile nu sunt decât nişte jurăminte încălcate” şi este spaţiul paradoxului: ,,când te transformi în animal, singura ta preocupare este supravieţuirea, iar dorinţa de supravieţuire îţi dă voie să faci orice. Şi atunci când devii animal, afli cu adevărat că eşti om”.
Paradoxul vine însă şi din faptul că sistemul absurd scoate ce e mai rău din om, la orice vârstă: când Doru vrea să meargă şi el în parc, locul comun de joacă, după ora nouă este alungat de gaşca copiilor foştilor crescători de legume care pun stăpânire pe loc: ,,sentimentul proprietăţii private se moştenește de la părinţi la copii. […] Eu am invocat dispariţia proprietăţii individuale şi principiul bunurilor întregului popor. Ei m-au învăţat, cu şuturi trimise pe la spate, ce important este să ai sentimentul proprietăţii private, chiar într-o societate în care totul este al tuturor”. Comunismul propune individului o realitate la fel ca adevărată ca şi westernul de sâmbătă seara… care se trăieşte de fapt joi dimineţa. Pe viu, la Revoluţie. Ironia amară cu privire la promisiunile false o regăsim şi în remarca privitoare la ,,Epoca de Aur – acolo nu se întâmplă nimic”. Este şi firesc, de vreme ce ,,comunismul e nechezolul capitalismului […] o materie pentru a crea iluzia gustului, dar vidă de semnificaţie, aidoma societăţii în care trăiam“ iar PCR-ul devine ,,pile, cunoştinţe, relaţii”.
Totuşi, romanul nu-şi propune nicidecum să critice programatic sistemul comunist, miza lui fiind cu totul alta. Transgresând simplul înţeles al faptelor, cititorul este invitat să participe la un alt mod de a se raporta la întreg trecutul, dincolo de patetisme sau zeflemea, dar şi la un alt fel de a percepe ceea ce poate face literatura din amintirile personale şi din istoria generală. Poate tocmai de aceea aluziile în stil literar cu privire la situaţii reale sunt cu atât mai interesante acolo unde se pot identifica, această îmbinare fiind şi ea parte din poetica textului, alături de amestecul de registre: grav şi comic. De pildă, valoare simbolică a comentariile care însoţesc tăierea porcului dinspre final, în ultima iarnă când a mai participat şi Doru alături de Rebeleş: ,,porcul s-a ridicat brusc pe toate cele patru picioare şi a început să alerge prin curte, cu paiele arzându-i pe spinare, umplând curtea de sânge şi funingime. Toata lumea alerga după porc şi el refuza să moară. Toţi ştiau că murise, numai el nu accepta această realitate. Ce faci cu cineva care nu vrea să moară”?
Textul se prezintă mai curând ca o pilulă administrată cititorului, cu efect imediat, intens, dar de scurtă durată. Ceea ce rămâne la finalul fiecărui fragment comic este un soi de bunădispoziţie de moment, iar la finele fiecărui pasaj eseistic se induce cititorului o stare meditativă, vag melancolică, şi totuşi uşor spulberată de către următorul moment neverosimil de vulgar. Cele două trăiri se reiau ritmic, ambele însă sfârşesc cu un gust amar… sau, după spusele naratorului, poate cu gust de castravete, căci acesta ar fi gustul socialismului. Jocul acesta între extreme are avantajul efectului imediat, a cărui calitate fiecare cititor este invitat să o evalueze în mod personal. Totuşi, asemenea unui serial bun (sau, poate, numai asemeni unei telenovele de succes), romanul reuşeşte să-şi provoace publicul vizat atât să-şi adreseze mai multe întrebări, dar şi să dorească pur şi simplu mai mult.
by Anca-Raluca Sandu
