Agnes Grey

Propun să ne întoarcem iar în Anglia victoriană alături de Anne Brontë, dar de data aceasta prin intermediul romanului ei de debut, Agnes Grey (poate fi găsit destul de greu și doar prin anticariate, deci m-am bucurat când a apărut la editura Adevărul Holding).

Cartea a fost scrisă odată cu La răscruce de vânturi (Emily Brontë) și Profesorul (Charlotte Brontë), fiind publicată în 1846 sub pseudonimul Acton Bell. Are și o latură autobiografică, Agnes Grey trecând prin situații asemănătoare cu cele trăite de Anne Brontë. E unul dintre cele mai simple romane pe care le-am citit până acum și nu m-ar fi mișcat în mod special dacă nu aș fi știut că însăși autoarea a trebuit să înfrunte cruzimea, opresiunea și izolarea despre care vorbește Agnes. La fel ca protagonista cărții, Brontë a fost și ea guvernantă în două familii burgheze; copiii pe care îi avea în grijă erau alintați și obraznici și tânăra era tratată cu superioritate de cei pentru care lucra.

De ce să fi ales scriitoarea ca titlu numele „Agnes Grey”? Răspunsul logic: e numele protagonistei; prin ochii ei vedem cum se comportă mica burghezie, dar perspectiva e restrictivă, noi având acces doar la gândurile și sentimentele ei și nu putem garanta că surprinde cu obiectivitate reacțiile celor din jur. Dar, dacă mergem mai departe, observăm că tânăra poartă numele Sfintei Agnes, semnificația acestuia fiind „pur, cast”; în plus, Sfânta este reprezentată în icoane cu un miel în brațe, un simbol al blândeții, al suferinței și al sacrificiului, aflat în strânsă legătură cu doctrina creștină. Să nu fim surprinși că aceste trăsături se regăsesc în inima personalității personajului. Pe de altă parte, Grey (sau „gri”) trimite cu gândul la modestie și monotonie (din nou, trăsături ușor de observat în ceea ce o privește pe guvernantă). Mă gândesc că alegerea numelui merge mai departe decât caracterizarea celei ce este o proiecție a autoarei. Agnes era un nume des întâlnit în Europa creștină, iar „grey” îmi sugerează evitarea extremelor și pierderea în fundal. Cred că „Agnes Grey” poate reprezenta orice femeie din secolul al XIX-lea a cărei voce se pierde în mulțime, care nu poate să iasă în evidență, care suferă în tăcere.

Să nu uităm că, deși vorbim despre secolul dezvoltării industriale, tinerele educate din clasa de mijloc aveau puține opțiuni privind găsirea unui loc de muncă decent; acesta este motivul pentru care multe dintre ele ajungeau să fie guvernante sau profesoare. De altfel, e ușor de observat că în romanele surorilor Brontë se pune mare accent pe educație, aceasta fiind singura șansă a femeilor de a-și depăși condiția și de a fi independente din punct de vedere financiar.

Totul bine și frumos dacă ne gândim că nu e chiar atât de greu să educi copiii, dar problema e alta. Guvernantele erau angajate de familii bogate, în care stăpânii de multe ori nu știau cum să le trateze. Femeia care venea în casa lor avea o anumită educație și nu provenea din clasa de jos; cu toate acestea, era știut faptul că decizia de a lucra era luată de cineva cu o situație financiară precară. Deci cum te comporți cu o persoană din clasa de mijloc, care lucrează pentru tine fără a fi servitoare, dar nu e nici rudă sau musafir? Uneori, nu foarte bine.

Agnes pornește pe noul drum plină de speranțe, dorind să lucreze, să-și ajute părinții și să cunoască locuri noi, dar aceste vise vor fi spulberate când intră în casa familiei Bloomfield. Aici dă peste niște copii mai mult decât obraznici (Tom, unicul băiat, având o plăcere sadică de a omorî animale mici) și este învinovățită de părinți pentru defectele celor mici. Doamna Bloomfield este indulgentă și trece cu vederea lipsa de respect față de guvernantă, deoarece atât ea cât și soțul ei (și alte rude) afișează același aer de superioritate. Din acest punct de vedere, situația nu se schimbă foarte mult nici când Agnes devine guvernanta celor două domnișoare Murray.

Din punct de vedere moral, protagonista noastră nu evoluează. Sigur, experiențele prin care trece își pun amprenta asupra ei, dar ea este de la bun început o fată virtuoasă, care niciodată nu greșește… un aspect destul de iritant. Toate celelalte personaje (care nu fac parte din familia lui Agnes) sunt criticate pentru superficialitatea și tendința spre materialism de care dau dovadă; criteriul după care acestea sunt judecate este cel de natură religioasă. Da, influența religiei se resimte la tot pasul.

Pusă în contrast cu protagonista este frumoasa Rosalie Murray, una dintre fetele căreia Agnes i-a fost guvernantă. Uneori te întrebi cine încearcă mai mult să se împotrivească regulilor societății, din moment ce ambele tinere își doresc o oarecare independență. Agnes e foarte blândă și își respectă principiile. Rosalie este mai rebelă (sau cel puțin așa o vede guvernanta ei) și ar vrea să fie mereu admirată, să frângă inimi și să se mărite cât mai târziu posibil. Dar Rosalie ajunge să se supună normelor fără nici o problemă și se căsătorește cu un bărbat bogat, dar pe care nu îl iubește și alături de care e nefericită. Putem vedea aici o pedeapsă pentru că a pus mai presus de iubire situația financiara (Brontë nu aduce critici unei anumite persoane, ci normelor contemporaneității sale).

Pe de altă parte, e lesne de observat că romanul are un final fericit. Printre atâtea lacrimi și umilințe și-a făcut loc și o poveste de dragoste, deși aceasta cade de obicei pe plan secund. E destul de forțată și stângaci conturată, dând impresia că legătura dintre Agnes și Edward e absolut necesară pentru ca această fată cu suflet atât de bun (și subliniez iar că lipsa defectelor în personajul principal poate fi iritantă pentru cititori) să-și primească răsplata. Ea a urmat modelul mamei (dezmoștenită de familie pentru că s-a măritat cu un bărbat mai sărac decât ea) și al surorii ei și s-a căsătorit din iubire, formând un cuplu în care ambii parteneri sunt egali. Și totuși eu am fost nevoită să revin asupra unor paragrafe să mă lămuresc când și cum s-au îndrăgostit cei doi.

Concluzia? Deși un clasic, nu e cel mai strălucit roman pe care cineva l-ar putea citi, dar ne oferă o fărâmă atât din Anglia secolului al XIX-lea, cât și din viața autoarei. Poate că, în timp, scrisul mezinei Brontë ar fi ajuns la nivelul surorilor ei. Nu cred că ar fi fost imposibil, din moment ce nici Profesorul lui Charlotte Brontë nu pare să ofere prea multe, dar nu putem decât să ne bucurăm de cele două romane lăsate în urma de ea și să ne întrebăm „ce-ar fi fost dacă…” ar fi scris mai mult, ar fi trăit mai mult.

Audiobook

Text online

by Elena Atudosiei

Tags: acton bell, adevarul holding, agnes grey, anne bronte, editura adevarul, epoca victoriana, feminism, iubire, recenzie

This entry was posted on March 9, 2014 at 11:05 am and is filed under Recenzii. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed.