Monștrii există cu adevărat. -…- Așa cum apar în coșmarurile cele mai negre, care ne bântuie în nopțile fără lună. Sunt mari, urâți, și ucid. Ucid fără conștiință, fără a vrea să o facă. O fac pur și simplu, pentru că o pot face. Așa se manifestă răul pur. (Chipul întunecat al visului, p 44)
Dragilor, bănuiesc că știți deja cât de mult îmi place ce și cum scrie Oliviu Crâznic. Acum câteva săptămâni am cumpărat două numere din revista Dublu tăiș și azi vreau să vă vorbesc despre numărul trei, Vremea lupului. Conține două povești: Lenore Arras (Oliviu Crâznic) și Chipul întunecat al visului (Cătălina Fometici). Ambele sunt superbe, cu siguranță voi căuta mai multe povestiri scrise de Cătălina Fometici. Vă recomand să le citiți noaptea, afară (dacă se poate) sau măcar într-un loc unde să fie liniște și unde să nu fiți deranjați. Garantez că nu va vrea nimeni să fie întrerupt odată ce pășește în noul univers.
Ambele povești stau sub semnul morții și al sângelui. În ambele întâlnim vârcolaci (a trecut prea mult timp de când am citit ultima dată despre licantropie), în ambele vedem că moartea pândește la tot pasul, luând forme uneori neașteptate. Și forțele malefice nu sunt întotdeauna învinse… de fapt, sunt vreodată învinse cu adevărat? Oricum ar fi, nimeni nu câștigă, dar chiar și sufletele nevinovate au de plătit pentru păcate ce nu le aparțin. Descrierile sunt minunate, nu m-au dezamăgit nici acum. Cititorul e atras la început într-un cadru de basm: într-o parte totul e alb și înghețat, nemișcat; o alta promite lumină și viață, vocile copiilor aducând cu ele speranță. Dar… totuși știi că această fațadă ascunde ceva ce așteaptă să distrugă, un monstru rupt din coșmaruri.
Că tot vorbim de ele, Lenore Arras îmi amintește de Coșmarul lui Crâznic, de la legendele la care te provoacă să te întorci, până la modul în care sunt prezentate temele abordate. Îți este permis să-i descoperi secretele puțin câte puțin, dar misterul nu este complet spulberat nici măcar la sfârșit. Știm că Lenore, un înger de fată, a murit. Știm că Ferrin se îndreaptă spre palatul ducelui Alier de Arras pentru a se răzbuna. De ce? Cine e monstrul (monștrii, mai bine spus) și care va fi deznodământul? Necunoscute sunt căile Domnului. Ale diavolului și ale lui Moros, la fel (p 14).
De unde să încep cu povestea Cătălinei Fometici? Am citit pe blogul autoarei că este inspirată dintr-un caz real. Nu e un gând liniștitor… dar liniștea nu trebuie căutată aici. În Chipul întunecat al visului se resimte neputința oamenilor din momentul în care aflăm despre lup și până terminăm de citit ultimele rânduri. Ducele Julien de Roanne încearcă, având de partea sa un grup de oameni curajoși și sprijinul regelui, să ucidă lupul din Pădurea Șoaptelor. Dar moartea acestui monstru nu aduce cu sine sfârșitul coșmarului. O aduce în schimb pe Contesa Allayra d‘Ivy-Noire, o femeie superbă, un înger ce trebuie să fie protejat. Nu? Dar ce secrete îi ascund ochii și zâmbetul? Vom vedea că o poveste atrage după sine o alta, deoarece da, binele poate triumfa… dar nu garantează nimeni că forțele malefice nu-și vor croi iar drum spre lumea muritorilor. Finalurile deschise vin să întărească această idee.
Mi-ar plăcea să văd aceste povești devenind filme. Dar, până atunci, „… în somnul morții fără hotar, cu lacrimi de sânge și scrâșnet amar… Urlet de fiară prin ziduri pustii, când noaptea e neagră și spaimele-s vii…” (p 22). Mă voi întoarce la ele, probabil într-o noapte de iarnă. Enjoy!
by Elena Atudosiei
