„Zadarnic ridicați voi vălul cel pictat/ pe care trăitorii îl botează viață” (“Lift not the painted veil which those who live/ Call Life…”). Versurile fac parte dintr-un poem al lui Percy Bysshe Shelley și reprezintă punctul de plecare al romanului Vălul pictat al britanicului W(illiam) Somerset Maugham, carte apărută prima dată în 1925 și reeditată de Editura Polirom în colecția Top 10+.
Povestea începe in medias res, iar firul narațiunii este ușor de urmărit: frumoasa Kitty se mărită cu timidul medic bacteriolog Walter Fane pentru a scăpa de mama ei (o femeie aspră și dominatoare), dar și pentru că nu dorea ca sora ei mai mică să se căsătorească prima. Merge cu soțul ei în China colonială, în orașul Ching Yan, unde îl întâlnește pe Charlie Townsend (un bărbat însurat, care-i va deveni amant). Walter descoperă adulterul si Kitty este obligată să-l urmeze în Mei Tan Fu, o zonă devastată de holeră. Din acest punct, viziunea doamnei Fane asupra vieții și asupra propriei persoane se va schimba treptat, dar ireversibil. Cartea e împărțită în 80 de capitole scurte, ceea ce oferă mai mult dinamism acțiunii.
Este mai degrabă un monolog interior, întrerupt din loc în loc de secvențe de dialog. Vedem societatea anilor ‘20 prin ochii lui Kitty și urmărim în același timp trăirile pe care le încearcă tânăra. Totuși ea nu inspiră prea multă credibilitate, judecând toate persoanele cu care intră în contact într-un mod subiectiv. Din această cauză, pe lângă lectura textului în sine, este necesar să citim printre rânduri pentru a descoperi adevărul despre personaje. Kitty însăși realizează că aparențele înșeală și că trebuie văzut dincolo de măștile purtate de oameni pentru a-i putea cunoaște cât mai bine.
Maugham ne pune în față un roman al transformării și atinge aspecte mai puțin plăcute ale caracterului uman. Suntem atrași într-un joc de lumini și umbre. Kitty Fane este un personaj greu de plăcut, dar care evoluează și învață din propriile greșeli. Tânăra superficială și ambițioasă, cea care îl rănește fără remușcări pe Walter și nu știe să aprecieze iubirea pe care acesta i-o poartă, se maturizează. Se cunoaște pe sine și își cunoaște soțul. Află cât de respectat este acesta deoarece luptă pentru eradicarea holerei și începe să-l vadă cu alți ochi. Dar nu ajunge să-l iubească. Iar Walter, oricât de blând ar fi, nu iartă trădarea soției nici măcar în ultimele clipe de viață.
Situația e un pic diferită în ecranizarea din 2006, în regia lui John Curran, care îi are ca protagoniști pe Naomi Watts și pe Edward Norton. Filmul nu este cu nimic inferior cărții, în ciuda diferențelor care apar. Kitty și Walter încep să se apropie unul de celălalt și își mai oferă o șansă, chiar dacă nu au parte de un final fericit. Rolul lui Walter este mai dezvoltat decât în roman, acesta căpătând mai multă profunzime, iar noi putem urmări evoluția personajelor fără a fi restricționați de o perspectivă unilaterală.
Nu există personaje perfecte, așa cum nu există oameni perfecți. Kitty pune mare preț pe felul cum e văzută în societate, dar își 
dorește și iubire. Tinde să dea vina pe mama ei pentru defectele pe care le are (datorate, din punctul ei de vedere, modului în care a fost crescută și educată), dar și pe Walter pentru că nu a reușit să o facă să-l iubească. Este sedusă ușor de către Townsend, dar acesta se dovedește a nu fi ceea ce pare; e frumos, fermecător, talentat, dar și un încrezut laș. Iar Walter – un personaj pe care noi nu-l cunoaștem cu adevărat și pe care nici propria soție nu-l înțelege în totalitate – știa acest lucru, acceptat cu mare greutate de Kitty. În schimb, e foarte plăcut modul în care personaje precum Walter, Waddington sau măicuțele franceze dau mereu impresia că știu mai mult decât lasă să se vadă, dar celui dinafară îi este imposibil să ajungă la aceste cunoștințe.
La final rămâi cu un gust dulce-amărui. Kitty conștientizează cât de mult s-a schimbat și își face planuri pentru viitor, dorind ca fiica ei să nu repete greșelile pe care le-a făcut ea; are șansa unui nou început. Ni se oferă o lecție de viață foarte importantă: oamenii trebuie să învețe din greșelile trecutului și să meargă mai departe în necunoscut cu speranță și curaj, pentru că viața e „doar un norișor de fum pierdut în văzduh”.
by Elena Atudosiei
[…] really matter. But, to give an example, I wouldn’t complain if I forgot The Painted Veil (Vălul pictat). It’s not that I didn’t like it, but I was expecting a better story than what I […]