Student la Chișinău

March 2, 2014

Tovarasi_de_camera_Mihail_Vakulovski_0Azi vorbim despre rockmanul lui Mihail Vakulovski, Student la Chișinău, primul din trilogia Tovarăși de cameră. L-am citit prima dată în 2011, cu ceva timp înainte de lansarea de la Iași, apoi am mai trecut o dată prin el acum câteva luni. Părerile mele au rămas cam aceleași de prima dată… doar că mi s-a părut mai cuminte decât îl percepusem inițial. Se mai întâmplă.

De ce rockman? Nu știu, probabil de la muzica rock. Sau poate e doar un joc de cuvinte. Anyway, de la bun început ai senzația că stai față în față cu naratorul care-ți povestește cu naturalețe și nonșalanță despre anii petrecuți ca student în Chișinău, despre viața în cămin (cu bune și rele) și despre evenimentele politice din acea perioadă (1989-1993), acestea din urmă trecând totuși pe plan secund. Protagonistul este Hail Alexeevici (Hai, un tânăr de la țară, care vine în Chișinău să facă filologia), personaj homodiegetic în jurul căruia gravitează toate celelalte personaje și întâmplări. Cititorul e atras încet, dar sigur, în lumea tovarășilor de către această voce, fiindu-i tot mai greu să lase cartea din mână.

Cuvintele vin ca o avalanșă de nestăpânit asupra ta (din nou: rockman): amintiri, multe pesonaje, scrisori, știri, petreceri, karate și jocuri de fotbal… viața la cămin se dovedește a fi o adevărată aventură. Citești pe nerăsuflate și abia îți dai seama când naratorul trece de la o întâmplare la alta într-un ritm alert, nebunesc, aducând armonios împreună ficțiune și elemente autobiografice. Dă impresia că vrea să spună cât mai mult, cât mai repede. Tonul folosit e informal și rămâne neschimbat de la prima până la ultima pagină, indiferent dacă e vorba de peripețiile studenților sau de revoluția de la 1989.

Limbajul e viu, delicios, fără (false) pudori, oferind autenticitate și credibilitate textului. Te provoacă să-ți imaginezi personajele, să le vezi cu ochii minții și să te lași atras în jocul lor. O și auzi parcă pe colega care te stresează „dacî am fost la filmu’ cari merji amuia la kinoteatru’ „40 let VLKSM” șî dacî ne-a plăcut șî dacî nu merji șinivai șî cu dînsa”. Iar profesorii… niște caricaturi, oameni mici, inculți și perverși, care îi consideră pe Sadoveanu, Preda, Labiș și Stănescu studenți care nu se prezintă la cursuri.

Abundă umorul şi ironia. Te amuzi citind, dar sunt momente când simți nevoia să te oprești o clipă. Și-atunci te încrunți deoarece, la o analiză mai atentă, observi că dincolo de ironie și caricatură sunt tratate și chestiuni grave pe care s-ar putea să le fi trecut cu vederea din neatenție. E ironizat regimul comunist și perioada de tranziție; sunt ironizați oamenii în culmea ipocriziei. Oameni care își schimbă ideile în funcție de propriul interes (condamnă și apoi aprobă folosirea alfabetului latin și citirea cărților în limba română) sau din atei convinși ajung peste noapte cei mai pioși credincioși. Cu atât mai amar e sentimentul lăsat în urmă când te gândești că o așa situație e extrem de actuală.

Şi apoi te înveselești iar pentru că Hai nu insistă prea mult asupra aspectelor dure, ci te poartă prin alte amintiri, prin alte aventuri ale tovarășilor de cameră. Până la un punct, când rockmanul e gata și revii la realitate. Finalul e brusc, nici nu-ți dai seama când ajungi la ultima pagină. E genul de scriere care te face să-ți dorești să nu se fi terminat și ești dezamăgit că nu e mai lungă. Dar de acum ai timp să te gândești în voie la ce ai citit… sau doar să mai zâmbești o dată.

Ca ultimă idee: a nu se lăsa la îndemâna copiilor… sau a celor care preferă să evite cuvintele mai puțin delicate… just saying.

by Elena Atudosiei

Tags: , , , , , ,

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *