A fost prima carte a lui Dan Lungu pe care am citit-o. Mult timp am văzut-o pe rafturile din diferite librării și curiozitatea m-a împins într-un final să o cumpăr. Asta era undeva prin 2011, când nu știam că mai târziu vom avea parte de încă o reeditare, de un film și de o piesă de teatru. O evoluție frumoasă, nu?
Nu sunt prea multe de spus despre acțiunea romanului… nu se întâmplă prea multe. Ar trebui privit mai degrabă ca o înșiruire de amintiri ce ocupă douăzeci și nouă de capitole scurte și foarte scurte. Poate din acest motiv stai cu ochii lipiți de carte: ai acces la gândurile protagonistei, dar vezi și cum lumea din jurul ei merge înainte. Alternează mai multe planuri temporale (copilărie, tinerețe, bătrânețe), fiecare gravitând în jurul Emiliei Apostoae, „baba comunistă” menționată în titlu.
Evenimente care au afectat pe toată lumea într-un fel sau altul se împletesc cu frânturi din trecutul personajului-narator. Emilia privește cu nostalgie către tinerețea ei, o perioadă prosperă pentru ea, când avea cam tot ce și-ar fi putut dori și suficiente relații cât să se descurce în orice situație: “Pînă la conversația cu Alice, nu mă gândisem niciodată la mine ca la o comunistă. -…- Regretam timpurile acelea, oamenii de care eram înconjurată, veselia, solidaritatea, dar, nu știu de ce, nostalgia asta nu se lipea deloc cu numele de comunist” (p 54, 2011).
În paralel cu trecutul, e conturat și prezentul (zece ani după căderea dictaturii ceaușiste) care nu e nici pe departe un vis devenit realitate pentru Emilia. Pentru ea contează doar faptul că înainte era fericită și dă la o parte cu ușurință chiar și restricțiile impuse asupra oamenilor de către regimul comunist, cautând diferite justificări pentru a convinge (pe ea, pe Alice, fiica ei plecată în Canada, pe noi) că dezavantajele puteau fi trecute cu vederea; de exemplu, nu aveai voie să pleci în străinătate… dar nu contează, pentru că oricum ce vezi acolo vezi și în țara ta.
Titlul reprezintă de fapt cuvintele Emiliei, rostite cu atâta ironie încât îți este imposibil să o ignori. Concepția femeii despre comunism este diametral opusă față de cea a lui Alice și de cea a altor personaje, după cum aflăm pe parcurs. Pentru bătrână, „comunist” însemna o persoană care ținea „discursuri înflăcărate”, era habotnică, „fără nici o grijă pentru oameni și fără înțelegere pentru situații particulare” (p 54), și nu realizează că la baza regimului stau oameni ca ea. Personaje ca Rozalia au alte amintiri. Ea își amintește cum tatăl și-a pierdut atelierul de croitorie, cum i-a fost refuzată șansa să intre la facultate pentru că era copilul „unui dușman de clasă”; lumea ei e fără culoare și fără fericirea de care Emilia crede că a avut parte. O lume ipocrită.
Sunt sigură că persoanele care au prins comunismul vor citi romanul cu alți ochi și poate se vor regăsi în anumite situații. Alții (cei ca mine), născuți după revoluție sau care erau prea mici în 1989 pentru a-și mai aminti ceva, pot face ușor legătura cu poveștile părinților/ bunicilor/ rudelor, oameni mai mult sau mai puțin nostalgici. Personal, am văzut în Emilia întruchiparea celor pe care îi aud oftând în cele mai neașteptate locuri că „era mai bine inainte”. Nu e o imagine prea plăcută, recunosc.
Un mic sfat pentru cei care plănuiesc să citească Sînt o babă comunistă!… de fapt două: în primul rând, nu vă așteptați să găsiți sensuri profunde sau mesaje ascunse care necesită interpretări complicate (nu le veți găsi). Cartea e interesantă datorită umorului și a naturaleții care ne așteaptă la fiecare pagină. Și doi: nu faceți greșeala mea, de a citi cartea când prindeți câteva minute libere; odată începută, ar trebui dusă până la capăt, să surprindeți imaginea de ansamblu așa cum merită. Mai bine rezervați câteva ore într-o zi și aflați first-hand de ce Emilia ar fi „o babă comunistă”.
Trailer 2013
by Elena Atudosiei
