Poveşti nemuritoare
Iată-ne în partea a patra a acestei serii care, cu susţinerea voastră, a ajuns să fie mult mai lungă decât am sperat (vezi aici prima, a doua şi a treia parte). Doresc să vă încânte în continuare. Cu siguranţă, multe dintre melodiile din acest articol vă sunt cunoscute şi vă invit mai mult la redescoperirea lor. Încă o dată, sunt melodiile mele favorite ale acestor interpreţi şi chiar vă rog să completaţi lista cu propriile sugestii (care din grabă sau lipsă de spaţiu mi-au scăpat). Cum multe dintre datele biografice şi discografia completă a cântăreţilor vă stă la dispoziţie pe internet, aleg să trec direct la melodii.
~*~
Începem cu Era, un grup renumit pentru fragmente corale odihnitoare, cântate de o combinaţie de voci de ambe genuri, fie mai line, fie mai vesele. Folosesc versuri ce seamănă a greacă sau latină, dar fără să fie reale – imită numai muzicalitatea lor odihnitoare iar sensul trebuie mereu aproximat. Cred că toată lumea a auzit cel puţin de Ameno, melodie folosită în mai multe medii (filme, seriale). Aceasta, alături de Divano şi Celtic Myst, se numără printre cele pe care le ascult mai ades şi pe acestea trei vi le aduc în atenţie.
1) Ameno: melodia nu pierde vremea și începe cu voci masculine splendide, cărora curând se alătură şi cele feminine. Începe prudent, neliniştitor, ca şi cum ar fi chemarea unui om singur. Fragmentul acesta de început se reia periodic, menţinând tristeţea specifică a celui părăsit. Dar cântecul nu zăboveşte în aceste sentimente, curând fiind urmate de arii mai luminoase, care redau speranţa. Întreaga piesă mi se pare compusă pe variaţiuni ale incertitudinilor interioare ale unui suflet singur ce caută sprijin undeva dincolo de semenii săi, spre sacru, clipe care ating şi coarde tragice, mai ales pe versurile: “Ameno / Omenare imperavi ameno / Dimere dimere martiro / Martiremo, ameno”, acestea semănând bine a strigăt înăbuşit (vezi repetiţia lină şi înduioşătoare: ,,dimere… dimere…”, care chiar şi fără sens clar impresionează prin tandreţe). Sau aduce a întrebare, a căutare? Finalul este însă liniştitor, sugerând totuşi o cale de ieşire. Titlul are fireşte valenţe religioase, dar pe care nu se insistă în mod excesiv, e mai mult o aură generală. Vă amintiţi, poate, că ,,amin” înseamnă ,,aşa să fie”, sugerează împăcarea.
Pentru cei ce savuraţi şi ritmuri mai antrenante pe aceleaşi melodii, recomand şi acest remix fără voce, dar destul de reuşit ca instrumental, parcă redând de la sine versurile. Sau poate această interpretare care dimpotrivă, pune accent pe voce.
… iar pentru cei ce doriţi să vă şi amuzaţi puţin, când melodia aceasta făcea furori acum câţiva ani buni şi grupul Divertis trecea probabil prin cea mai bună perioadă a sa, au compus parodia Vai de no pe care v-o recomand cu căldură, să vă mai însenineze puţin frunţile. Mai ales acum că se repetă tot circul… dar divaghez.
2) Divano: în mod curios, această melodie pune câteva probleme, mai ales începând de la versuri… aparent nu pare foarte clar dacă rostesc ,,resi” sau ,,mesi”. Sensul – presupus – s-ar putea schimba uşor, dar indiferent de aceasta, melodia inspiră bucurie, spre deosebire de cea anterioară care miza şi pe tonuri mai neliniştitoare. În acest cântec doar începutul este uşor grav, debutând cu un cuvânt cu nuanţe aluzive puternice: ,,infamatora…” ca şi cum cineva ar fi acuzat. Dar apoi se continuă în ritm jucăuş şi luminos, insuflând încă o dată speranţă.
3) Celtic Myst: o melodie şi mai veselă/deschisă ca ton şi luminoasă decât cea anterioară. Încă o dată, unele versuri, aşa inventate cum sunt, nu sunt clare, dar pare o melodie ca o laudă sau adoraţie. În lipsa unui sens concret, îi rămâne muzicalitatea, iar spre a doua jumătate sugerează explorarea şi descoperirea vitează a noi lucruri, teritorii, poate aspecte ale vieţii… s-ar potrivi ca fundal unui moment de poveste când personajele descoperă un loc nou, proaspăt şi neatins.
~*~
Înaintăm spre Enya, cântăreaţă irlandeză de muzică celtică, de la care doresc să vă prezint două dintre melodiile ce m-au marcat în mod deosebit. Cele cu adevărat bune sunt mult mai multe, fără a mai număra colaborările pentru soundtrack-uri de film.
1) Only Time: ceea ce impresionează mai ales la această melodie este suavitatea şi gingăşia ei de necrezut din partea unei voci mature (de regulă acestea ne dezarmează la copii). Dincolo de frumuseţea vocii angelice se vede dragostea de muzică şi puritatea autentică ce ni le transmite interpreta. De data aceasta, melodia se cuplează și cu versuri deosebit de lirice şi pline de sens, fără a le exagera prezenţa. Majoritatea sunt întrebări fără răspuns, repetiţii, mizând pe ideea că în timp se descurcă toate. E şi un îndemn la răbdare (în dragoste, dar nu numai), un fel frumos de a spune că ,,aşa e viaţa” şi că trebuie să avem înţelegere şi pentru ceilalţi (care poate acum aleargă spre alte idealuri, rănindu-ne pe noi).
2) The River Sings: o melodie foarte veselă, care arată cât de flexibilă este vocea artistei şi că sună la fel de bine şi când iese din domeniul melodiilor line, ce se ascultă cu răbdare şi multă luare aminte. Am spus de mai multe ori în articolele anterioare că o melodie sau alta reuşeşte că capteze atât de bine un sentiment încât pare că e ,,traducerea” lui din trăiri ale sufletului în sunete pentru ureche. Ei bine, dacă anterior vorbisem despre lumina astfel transpusă, acum vorbesc despre bucurie. E imposibil să ascult acest cântec şi să nu simt cea mai pură veselie şi bucurie de a trăi, dincolo de orice fericire doar lumească. Ritmul este ireal de vioi şi foarte bine bătut până la sfârşit, încât îndeamnă la dans sau la mişcare şi prin aceasta mai departe la voioşie.
Cum mă grăbesc spre alte melodii celtice, vă las să comentaţi şi singuri ce acorduri de Enya v-au mai impresionat pe lângă cele de mai sus.
~*~
Doresc să mai aduc în discuţie melodiile pe care le ascult cel mai des, interpretate de grupul Celtic Woman, un ansamblu coral feminin ce pune accent mai curând pe tonuri celtice, dar au şi unele moderne.
1) The Voice: trebuie să mă stăpânesc să nu încep să povestesc toate câte mi-am putut imagina cu ajutorul acestei melodii de o mare intensitate şi pe acordurile ei… Vocea este atât de suavă, dar totodată energică, o combinaţie uimitoare pe care nu o veţi întâlni ades. De ce spun acestea? Pentru că gingăşia ei nu poate fi negată, dar nu se limitează la ritmuri line, şoptite, ci iese înainte şi cercetează, pune întrebări, se mişca, preia iniţiativa, inspiră schimbarea. Demersul viguros este însă bine controlat ca să nu dea în explozie de vitalitate prea curând, epuizând ascultătorul, ci îl ţine încordat, veghind – dar nu apăsat/îngrijorat – pe tot parcursul până la final unde se declanşează întreaga glorie a melodiei. Mi s-a părut mereu o maiestuoasă invocare către istoria şi firea noastră şi, totodată, un uimitor avertisment că suntem datori să facem binele: “I am the voice of the past that will always be / Filled with my sorrow and blood in my fields / I am the voice of the future, bring me your peace / Bring me your peace, and my wounds, they will heal”. Este ca şi cum natura, istoria sau pur şi simplu viaţa noastră pe acest pământ, personificate, strigă către noi arătându-ne cum ne putem vindeca rănile, dar şi faptul că la chemarea ei (,,bring me your peace”) trebuie să avem ce să-i răspundem şi să-i arătăm că am lucrat, asemeni înmulţirii talanţilor. Altminteri tot nouă nu e va fi bine. Şi dacă suntem deja săturaţi de expunerea până la refuz la sloganuri eco, la ameninţarea terorismului sau războiului, şi de alte lucruri de acest fel la care nu mai suntem sensibili din pricina exagerărilor… reveniţi la The Voice – o experienţă mereu proaspătă.
2) Walking in the Air: este ceea ce poate fi numit ,,a personal favorite”, descoperirea acestei melodii fiind pentru mine un motiv de reală bucurie. Este încă un exemplu care mi-a inspirat mai multe idei de poveşti şi oricând vi se face chef de zbor, ascultaţi acest cântec la maxim… nu este deloc tare de la sine şi experienţa vocii line şi a imitaţiei foarte reuşite de plutire merită din plin. Cântecul reuşeşte să facă exact ceea ce-şi propune – să-ţi arate cum e să fii în aer… în sensul bun, fireşte, înălţător. Şi nu este doar simbolic, aici e farmecul… îmbinarea de voce incredibil de subţire şi de gingaşă (trimite la păsări, la fluturi), nişte sunete alese de-a dreptul în mod genial (îţi închipui efectiv că treci peste nori şi prin ceţuri, peste munţi) şi un ritm uşor, plutitor, traduc efectiv zborul în sunete. Da, exact aşa cum anterior erau lumina sau veselia… şi să fim serioşi, nu sunt chiar atât de multe de astfel de melodii şi oriunde le găsim, merită evidenţiate. Mai are şi versuri pe măsură: “Nobody down below believes their eyes / We’re surfing in the air / We’re swimming in the frozen sky / We’re drifting over icy mountains floating by”. Doar citindu-le sunt muzicale, ritmate şi rimate în sine.
Există şi o interpretare de Nightwish a acestei melodii, care sacrifică aspectul sublim, uşor al vocii şi seninătatea supremă adăugând în schimb gravitate tonului şi greutate ritmului. Pe această versiune se potriveşte poate imaginea unei lupte, sau zborul viguros al unui dragon, introducând unele momente anticipative spre a spori suspansul.
Mai enumăr câteva melodii de revizitat:
3) Orinoco Flow: o melodie cu mai multe variante de interpretare, inclusiv Enya. Dacă este stresant să pregătiţi bagajul pentru o călătorie sau plicticos drumul, încercaţi să o faceţi ascultând această melodie. Inspiră bucuria vizitării de noi locuri şi aflării de noi experienţe. Let me crash upon your shore…
4) She moved thru’ the fair: o melodie veselă, despre bucuria celor ce se iubesc şi se vor căsători, din perspectiva bărbatului impresionat de iubita sa.
5) Siúil a Rún (Walk my Love): cu un cor fantastic, pe care nu-l înţelegi de la bun început, fermecându-te muzicalitatea, şi voci deosebite care-ţi spun o poveste de iubire, melodia este recomandată pentru când doriţi un cantec de dragoste foarte diferit de cele din media actuală. De data aceasta, din perspectiva femeii îndrăgostite.
6) … şi, ca pentru încheiere, o melodie tristă, marcată de o durere profundă, nu una ce duce la ţipăt, ci una surdă, suspinată: Celtic Woman – Clannad – Maire Brennan, theme from Harry’s game, recomandată în această variantă; ascultaţi-o cu toată atenţia şi concentraţi-vă pe voce şi pe atmosfera cu totul nepământeană, etereală… fără a fi opriţi de faptul că la început versurile pot să nu fie clare. Pur şi simplu din unduirile glasului feminin şi din sunetele ca nişte suspine rezultă parcă o durere nesfârşită, precum cea de la piederea unei persoane dragi. Sau a unui vis…
Dar să nu vă întristeze finalul articolului… este foarte deschis continuărilor şi altor exemple… şi mai am o sugestie care sper să vă stârnească cel puţin curiozitatea.
~*~
În încheiere vă dau un exemplu de experiment pe care-l puteţi încerca cu oricare dintre aceste melodii… mai ales cu cele uşor mai ritmate. Dacă doriţi să sporiţi experienţa acestora, încercaţi să le ascultaţi (la căşti, la maxim…) data viitoare când vizitaţi un parc de distracţii şi vă daţi cu roata, cu lanţurile, cu umbreluţele… cu orice ar fi care vă ridică în aer, cu ceva viteză… nu veţi fi dezamăgiţi. Pentru mine, melodia care a dat cu suces tonul acestei distracţii… mai mult sau mai puţin vinovate… a fost, fireşte Fundamentum (de Lesiem).
Sper că am avut prilejul să ne bucurăm cu toţii de câteva creaţii cu totul deosebite… degustând cu adevărat prin artă măcar câte puţin dintr-o măreţie sublimă a spiritului.
by Anca-Raluca Sandu
