Citesc epistolele tale de o tristețe sfâșietoare
și parcă te văd pe o plajă de la marginea lumii:
cu părul de argint și mâinile tremurânde mușcate de ger,
Însă cu un dor chinuitor de a te întoarce la Roma.
Ca prin vis aud cum evoci în van cioburi de amintiri
și vini de care nici tu nu mai ești sigur dacă îți aparțin;
tu, cel care știai toate tainele seducției și cântai zeii,
acum ești abandonat atât de muzele de odinioară,
cu flori în păr și eșarfe translucide,
cât și de locuitorii nepăsători ai cerului.
Deși nimic nu îți mai poate aduce alinare
în afara versurilor care te-au adus la Tomis,
marea nu va înceta să spună povestea ta milenară
tuturor celor care vor zăbovi pe malurile ei.
Image source: wikipedia
by Alina Andreea Cătărău
Poezia „Poetului Ovidiu” este o „odă” purtătoare de frumos literar și discursiv, menită să înduioșeze cititorul pentru a-l învălui apoi în diafane văluri de empatie pentru a se identifica prin artă cu cel surghiunit, smuls din rădăcinile sale și aruncat la marginea lumii și chiar a vieții. Stilul meditativ al monologului liric este direct: eul liric se adresează unui tu „in absentia„ care tocmai prin aceasta este prezent. Astfel, monologul se metamorfozează într-un dialog impersonal, insesizabil, desfășurat la un nivel metafizic, dar care se revelează cititorului iar și iar.
Mulțumesc Elena pentru scurta analiză literară! Recunosc că nu m-am gândit la toate acestea când am scris poezia, însă am fost impresionată de romanul lui Vintilă Horia și de citatele din „Triste” și „Pontice” din cartea lui Nicolae Lascu.
Te așteptăm cu drag oricând dorești să paricipi la discuțiile noastre de pe site! :*