Am citit Dracula pentru prima oară când aveam în jur de paisprezece ani; a fost urmat de alte câteva romane cu vampiri şi eseuri despre vampirism. Cu cât trecea timpul, cu atât fascinaţia mea pentru literatura gotică şi pentru „nosferatu” creştea; dar odată cu ea creştea şi dezgustul şi dezamăgirea pentru modul în care vampirii au început să fie descrişi în textele adresate mai degrabă adolescenţilor. Dar nu despre vampirul contemporan vreau eu să vorbesc acum… și nici despre creaţia lui Stoker. Vreau să mergem mai departe, în 1872, când scriitorul irlandez Joseph Sheridan Le Fanu publica nuvela Carmilla.
Textul apare cu douăzeci şi cinci de ani înaintea lui Dracula, fiind lesne de observat influenţa pe care a avut-o asupra romanului azi mult mai cunoscut decât predecesorul său; câteva dintre asemănări ar fi modul în care sunt prezentaţi protagoniştii „undead” (dependenţa lor de sicriu şi de sânge, aversiunea faţă de obiectele sacre şi vechea modalitate de a-i ucide: tăierea capului şi înfingerea unei ţepuşe în inimă), prezenţa lui Van Helsing şi a baronului Vordenburg (experţi în ceea ce priveşte vampirismul, mulţumită lor aflăm mai multe despre acest subiect) şi, foarte important, vehicularea ideii că o femeie care nu-şi ascunde sexualitatea este periculoasă şi trebuie distrusă (mă gândesc aici la Carmilla – un monstru frumos, doar aparent inocent – şi la Lucy, care, odată transformată în vampir, nu mai poate să-şi recupereze puritatea şi accesul în rai decât dacă e cu adevărat ucisă).
Dar deja mergem prea repede, prea departe. Pe scurt – pentru cei care nu au citit textul lui Le Fanu – ne este prezentată povestea Laurei şi a experienţelor trăite în compania vampirului Carmilla. Cititorii ştiu tot atât cât ştie şi Laura, aflând adevărul odată cu ea, menţinându-se astfel o aură de mister, care nu se destramă cu adevărat niciodată; nu putem fi siguri cam câtă acurateţe există în surprinderea reacţiilor vampirului, deoarece naratoarea îşi pune gândurile pe hârtie la opt ani după ce totul s-a terminat. Suntem primiţi de la bun început într-un cadru specific literaturii gotice (un castel vechi, solitar, situat într-o pădure) şi aici rămânem mare parte a timpului, urmărind indiciile care ni se oferă cu privire la fiinţa care perturbă liniştea şi ordinea locului şi împarte cu generozitate moarte în stânga şi-n dreapta.
Şi poate vă întrebaţi cine e Carmilla; ea e monstrul, vampirul… Millarca, ambele nume fiind anagrame ale titlului original, contesa Mircalla Karnstein, femeia care seduce. Dar nu seduce un bărbat… victimele ei sunt mereu femei tinere. Încă de la prima lectură mi-am permis să-mi imaginez cât de scandalizaţi trebuie să fi fost contemporanii autorului când au descoperit aici o dimensiune sexuală atât de bine conturată. Le Fanu împinge limitele şi mai departe când vine vorba de deviaţii de la „normalitate” şi creează prototipul femeii-vampir lesbiene. Carmilla e un personaj superb construit, pe care nu îl cunoaştem cu adevărat pentru că nu „joacă” după regulile oamenilor. Nu ştim ce e cu servitorii care o însoţeau şi ne este interzis accesul spre motivaţiile ei.
Ca să fiu sinceră, pentru Laura nu am simţit prea multă simpatie; ea e femeia inocentă, victima perfectă, destinată să fie o bună soţie (dacă nu moare înainte de vreme) şi nimic mai mult; nu surprinde prin nimic. Carmilla, pe de altă parte, stârneşte repulsie şi atracţie în Laura şi teroare în toţi cei din jur în momentul în care se află cine şi ce e ea de fapt. Pe mine m-a intrigat modul în care Le Fanu a plăsmuit-o, folosindu-se de vechi credinţe, dar lăsându-şi în acelaşi timp amprenta asupra mitului. Nu ştim mare lucru despre ea, ceea ce e perfect. Daţi frâu liber imaginaţiei!
Am văzut în mai multe surse că se vorbea despre „dragostea” ei pentru tovarăşa ei muritoare. Să fim serioşi… credeţi că o fiinţă moartă de mai bine de un secol şi care totuşi încă respiră (ciudat, ştiu) va încerca aceleaşi sentimente ca un om obişnuit? Sigur că nu; da, Carmilla ar fi putut să-şi ucidă gazda imediat… but where’s the fun in that? Eu cred că vampirul ar fi provocat moartea Laurei până la urmă, dar poate ar fi cauzat ridicarea ei din mormânt (Vei fi a mea şi Vom fi împreună pentru totdeauna sunt afirmaţii care susţin această idee). Tânăra insistă pe sărutările, mângâierile şi cuvintele tandre ale frumoasei străine, care o stânjenesc uneori pentru că îi amintesc de comportamentul unui iubit. Vampirul pune în pericol inocenţa fetei şi Laura ar fi riscat să devină şi ea o seducătoare (vai, ce tragedie!) ca fosta contesă dacă aceasta nu ar fi fost oprită la timp. Deci… ce simte Carmilla? Aş înclina către lust.
Ca ultimă idee, cei interesaţi să afle mai multe despre vampiri, ar trebui să-şi îndrepte atenţia spre ceea ce în folclorul irlandez apare cu numele banshee, deoarece Carmilla are ceva din trăsăturile acestor spirite ce prevestesc moartea. În orice caz, recomand cartea tuturor iubitorilor de literatură cu vampiri, cu promisiunea că nu vor regreta alegerea făcută. Te ţine captiv de la prima până la ultima pagină, provocându-te să descoperi ce se întâmplă dincolo de ceea ce ţi se spune în mod direct.
by Elena Atudosiei
Textul poate fi citit integral aici.
Sau puteți viziona filmul The Vampire Lovers
