O fereastră întunecată

February 11, 2014

Ce s-a întâmplat a fost o eroare, s-a spus oficial. O oroare, cred că au vrut să spună. Unii ziceau c-a fost ghinion, alții c-a fost intenționat, un experiment „scăpat” de sub control, alții c-a fost un accident. Eu zic c-a fost răzbunare. Nu provoci un holocaust și apoi să crezi că n-are să ți se întâmple nimic.

o fereastra intunecata

În mod normal aș începe cu un scurt rezumat, dar nu prea pot scrie unul pentru că mi-ar fi imposibil să surprind toate fațetele textului. Așa că asupra conținutului mă voi opri după ce aruncăm o privire asupra semnificației titlului, pentru că acest element m-a făcut să vreau să citesc romanul încă dinainte să știu care e tema abordată. Trebuie spus de la început că este titlul cărții scrise de unul dintre naratori (Edi Florian), informație ce nu trebuie trecută cu vederea. Dacă încercăm să descifrăm semnificația simbolului, vedem că acest întuneric trimite cu gândul la izolare, la imposibilitatea de a evada; este anulată orice posibilitate de a intra în legătură cu un „dincolo” mai bun. Fereastra poate fi o deschidere atât spre trecut, cât și spre viitor, ambii „vecini” ai prezentului fiind la fel de obscuri. La pagina 175 aflăm și motivul pentru care trecutul e întunecat: „nici până azi nu se știe, adică nu se vrea să se știe ce s-a petrecut în perioada aceea”; e vorba despre perioada interbelică. Și dacă fereastra spre trecut e întunecată, cum am putea spera la un viitor cu adevărat luminos?

Evit să fac un rezumat și pentru că romanul e fragmentat și se aud mai multe voci narative decât ne-am fi așteptat. Poate de aceea în momentul în care am citit doar câteva fragmente nu am realizat cu adevărat despre ce este vorba și cine vorbește. Pentru a avea totuși o idee asupra subiectului, vă spun că sunt aduse împreună două lumi, una din trecut și una din viitor (aparent diferite, dar la fel în esență). Mircea Bătrânu e captiv în lumea viitorului nu foarte îndepărtat, într-un București distrus de Marele Cutremur și bântuit de niște ființe parcă desprinse din coșmaruri, numite Răuvoitori sau Neoameni. El îl întâlnește pe Edi Florian, un detectiv particular evreu din perioada interbelică, victimă a pogromului din București. Ei sunt doi dintre naratori, lor alăturându-se Semplista (soția lui Mircea), Olguța (soția lui Edi) și încă o voce căreia nu-i putem alătura nici un nume, dar care vine din contemporaneitatea noastră, dintr-un prezent care nu se deosebește cu nimic de ce a fost și de ce va fi.

Avem o poveste în poveste, ambele cu o atmosferă la fel de sumbră și apăsătoare… o „poveste în ramă”, ca rama unei ferestre prin care, indiferent din ce parte privești, nu vezi decât un vast… nimic. Întunericul pleacă de undeva din trecut și se întinde fără jenă până departe, în viitor. Mai mult decât atât, autorul ne oferă și o scurtă piesă de teatru ai cărei protagoniști sunt Ion Antonescu (o slugă supusă) și Hitler („Stăpânul”, cum îl numește mareșalul). Sunt niște dialoguri care bat spre ridicol, dar cu un substrat cât se poate de tragic. Se spune că unii oameni nu au nevoie de motive ca să facă rău; nu și personajul-Hitler… doar că motivația lui pentru declanșarea războiului pentru „purificare” e aberantă, mai ales că genocidul nu are scuză. În plus, romanul capătă încă mai multă veridicitate datorită unor interviuri reconstituite, când sunt aduse în prim-plan victime ale pogromului.

Florin IrimiaTema abordată de Florin Irimia este una gravă și deloc ușor de digerat: asumarea unui trecut care ne deranjează, care nu ne place pentru că distruge aura de inocență ce oferă oamenilor impresia că nimic rău (mai ales ceva asemănător Holocaustului) s-ar fi putut întâmpla aici: „În lipsa memoriei, trecutul poate lua orice înfățișare”, p 30. După cum a punctat foarte bine Adrian Cioflâncă – și după cum putem afla și singuri dacă știm unde să citim – părți ale romanului, lumea lui Edi și a Olguței, seamănă terifiant de mult cu mărturiile adevăratelor victime ale acelor vremuri. Mai mult, ce se întâmplă în viitor nu e doar o distopie (personal, „poveste horror” mi se pare o descriere mai potrivită); este imaginea în oglindă a trecutului: aceeași cruzime nejustificată, nelipsita prezență a „neoamenilor” (deși sub alte forme), aceleași mormane de cadavre lăsate pe străzi, pe care nimeni nu le bagă în seamă, aceeași plăcere sadică de a asista la execuții.

Îmi spunea cineva cu ceva timp în urmă că a ajuns la jumătatea romanului și încă nu a găsit nici un motiv să-i placă. N-am știut ce să-i spun atunci pentru că nu aveam încă o părere clar formată; dar acum pot. Eu cred că O fereastră întunecată nu e o carte despre care să spui cu ușurință că îți place. Eu nu pot pentru că am fost mereu conștientă de faptul că nu e vorba doar de ficțiune. Cum să spun că-mi place să-mi imaginez de exemplu străzile Iașului acoperite de cadavre? Defekt nu mi s-a părut greu de citit, dar dacă m-ar lua cineva mai repede, nu aș putea să vorbesc prea multe despre el; mi-a plăcut, dar nu mi s-a părut că ar putea provoca reacții puternice. Situația e cum nu se poate mai diferită acum. Dacă în Defekt pare să fie ceva care îți dă coate să te mai uiți și dincolo de ironie (nefiind totuși obligat să faci acest pas înainte), al doilea roman dă impresia că te ia de guler și urlă la tine să nu mai fii ignorant, să deschizi ochii spre ceea ce s-a întâmplat și se poate întâmpla oricând din nou, deși sub o altă formă.

În schimb, pot spune că mi-a plăcut structura textului. Ritmul este alert și nu te lasă să respiri; nu mi s-a părut greu de citit și nu am putut să las cartea din mână decât o dată. Cum spuneam și mai înainte, textul e fragmentat și nu știi întotdeauna cui îi aparține vocea care narează (cine va încerca să citească doar anumite pasaje nu va înțelege mare lucru). Cititorul e purtat în diferite lumi, rupte din realitate, coșmaruri și delir și doar târziu află cine sunt de fapt protagoniștii. Totul trebuie citit cu atenție pentru a putea face conexiunile necesare și pentru a nu te pierde dincolo de real. Vocile se suprapun uneori și toate au același ton, fiecare vorbind despre tragedii care le-au marcat viețile.

Cât privește limbajul folosit, sunt părți care mă determină să nu recomand romanul pudicilor. Să nu vă așteptați acum să găsiți nu știu ce orgii descrise acolo, dar violurile sunt la ele acasă în situațiile în care oamenii își pierd simțul rațiunii. Nu se pune accent pe asta, dar știu că sunt persoane deranjate mai mult de un limbaj fără perdea decât de scenele de tortură. Deja am avut ocazia să văd sprâncene ridicate și priviri stânjenite, deci beware! În plus, aveți în vedere faptul că acolo unde limbajul pare „cuminte”, mesajul e poate cel mai dur.

Mă voi opri aici, dar nu înainte de a mai menționa două lucruri. Primul ar fi că în text ne întâlnim și cu Eminescu, o prezență neașteptată, dar plăcută, care oferă – în aparență – un scurt moment de respiro. Și al doilea: cred că fiecare cititor va ajunge la propria concluzie și va aprecia sau nu romanul. Eu rămân la părerea menționată mai devreme; nu e o carte scrisă să îți placă, ci să te facă să gândești și să încerci să afli mai multe despre trecutul care încă ne afectează prezentul.

by Elena Atudosiei

Tags: , , , , , , , , ,

One Response to O fereastră întunecată

  1. Câteva lucruri despre tine | eLitere on December 26, 2015 at 6:54 am

    […] O fereastră întunecată, am fost foarte curioasă să văd ce altceva va mai scrie Florin Irimia. Nu am așteptat foarte […]

Leave a Reply to Câteva lucruri despre tine | eLitere Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *