Cartea Marianei Momanu, Introducere în teoria educației (Polirom), se încadrează în domeniul psihopedagogic. În ceea ce priveşte temele, sunt prezentate noţiuni legate de pedagogie, teoria educaţiei şi diferite tipuri de educaţie (intelectuală, morală, religioasă, estetică, fizică, sexuală, tehnologică, noile educaţii). Sunt identificate şi comentate confuziile, ambiguităţile, dar şi câteva dintre cele mai întâlnite prejudecăţi cu care se confruntă pedagogia şi pedagogii. Este analizat statutul epistemologic al teoriei educaţiei. Cel mai important element de noutate constă în sistematizarea paradigmelor şi a teoriilor educaţiei pentru fiecare dintre componentele prezentate.
Cartea este structurată într-un mod ce asigură facilitarea utilizării, cuprinsul prezentând detaliat capitole şi subcapitole: pedagogie între prejudecăţi şi intenţii, statutul semantic al conceptului de “Teorie a educaţiei”, educaţia intelectuală, educaţia morală, educaţia religioasă, educaţia estetică, educaţia fizică, educaţia sexuală, educaţia tehnologică, noile educaţii, o analiză pedagogică a unei alternative politice. Fiecare temă tratată în această lucrare include, pe lângă explicaţii şi exemple, teme de reflecţie.
Interdisciplinaritatea se referã la transferul metodelor şi informaţiilor dintr-o disciplinã într-alta. Reprezintă o modalitate de organizare a conţinuturilor învăţării cu implicaţii asupra întregii strategii de proiectare a curriculumului. Este o componentă a procesului de instruire prin care se asigură aspectul activ şi formativ de dirijare efectivă a învăţării. Elevul nu primeşte pasiv o informaţie, ci este ajutat să facă anumite corelaţii cu alte discipline.
Până nu demult, elevilor nu le-a fost prezentat acest concept, dar valoare interdisciplinarităţii nu poate fi negată. După cum spune Eugen Lovinescu, „Generaţiile se succed, dar nu se aseamănă. A fi dintr-o generaţie nouă înseamnă, aşadar, nu a fi tânăr – mulţi dintre tineri fiind bătrâni – ci a participa activ la elaborarea sensibilităţii epocii şi la fixarea stilului ei; a fi dintr-o generaţie nouă înseamnă a fi contemporan cu tine însuţi”.
Progresul în educaţie nu se realizează prin pasivitate, nici prin indiferenţă. Aşa cum viaţa nu este alcătuită din parcele sau din elemente ce gravitează în spaţiu fără nici o legătură, nici între discipline nu pot fi ridicate ziduri de netrecut. Informaţiile oferite trebuie să aibă o logică, să se completeze reciproc şi să ajute elevii să se pregătească atât pentru şcoală, cât şi pentru întâlnirea cu anumite situaţii în viaţa de zi cu zi.
“Trecerea de la ştiinţa la ştiinţele educaţiei constituie mai mult decât un detaliu gramatical. -…- demersul pluridisciplinar asupra educaţiei înlocuieşte abordarea monodisciplinară. -…- Trecerea de la ştiinţa la ştiinţele educaţiei a echivalat cu o nouă şi importantă victorie: abandonarea demersului monodisciplinar în favoarea abordării pluridisciplinare a educaţiei.” (pp 17-18)
Educaţia nu presupune o singură disciplină. Astăzi este unanimă recunoaşterea diversităţii demersurilor ştiinţifice asupra educaţiei. Tabloul oferit de ştiinţele educaţiei este din ce în ce mai complex. Pluridisciplinaritatea a dus la crearea a numeroase taxonomii. Nu se poate vorbi despre un singur tip de educaţie, iar informaţiile din diferite domenii nu trebuie privite şi analizate pe bucăţi, ci în concordanţă cu întreg tabloul ştiinţelor educaţiei. Informaţiile primite şi oferite trebuie să fie complementare, nu să se excludă reciproc sau să fie privite ca neavând vreo legătură.
Educaţie intelectuală reprezintă fundamentul central al educaţiei. Nu este o activitate şcolară, ci o componentă a procesului educativ. În cazul acestui tip de educaţie, vorbim despre un proces instructiv – educativ, iar cele două componente nu trebuie să fie confundate: intrucţia este latura informativă a formării noastre şi reprezintă nucleul de cunoştinţe, adică operaţii instrumentale; educaţia este latura formativă, incluzând şi latura emotivă (motivaţii interne, sentimente, emoţii etc).
“În contextul schimbărilor cu care se confruntă şi se va confrunta individul uman, şcoala nu-şi mai poate permite să se limiteze la vehicularea unor conţinuturi abstracte şi limitate, fiindcă îşi propune, în principal, dobândirea metodei de învăţare: a învăţa să înveţi devine obiectul general al educaţiei, în special al celei intelectuale.” (pag 53)
Acest obiectiv orientează selecţia, structurarea şi vehicularea conţinuturilor educaţiei. Cel care învaţă trebuie să fie în stare să-şi organizeze informaţiile şi cunoştinţele dobândite astfel încât să le poată utiliza cu uşurinţă ori de câte ori este nevoie. Câteva reguli care pot fi urmate pentru a învăţa uşor sunt: să fim odihniţi, să învăţăm logic, să stabilim cât mai multe conexiuni (eventual conexiuni umoristice), să înregistrăm informaţiile care trebuie învățate şi să le ascultăm ori de câte ori dorim, să ne folosim imaginaţia etc.
Introducere în teoria educaţiei se adresează în primul rând studenţilor, profesorilor şi învăţătorilor și oferă posibilitatea de a ne avânta cu uşurinţa în unele taine ale pedagogiei. Este structurată în aşa fel încât cel care o studiază să nu se plictisească şi să o lase din mână după câteva fraze citite. Limbajul este accesibil chiar şi pentru cineva care abia intră în contact cu domeniul psihopedagogic. În plus, pe lângă faptul că informaţiile sunt structurate într-un mod ceva mai schematizat, pe baza căruia pot fi luate notiţe cu uşurinţă, sunt oferite teme de reflecţie (așa cum am menționat mai sus) care ajută atât la fixarea şi interiorizarea materialului, cât şi la dezvoltarea creativităţii şi a abilităţii de a crea conexiuni.
by Elena Atudosiei
