Sau poemul omului-frunză
“Nimeni n-a scăpat și nici nu va scăpa vreodată de dragoste cât timp va exista pe pământ frumusețe și ochi să o vadă”
O minte fierbe-n gânduri, dureroasă,
Aprinsă-n tulburi, negre sentimente;
Cropite strâmt de fruntea-i luminoasă,
Subconștientul veșnic o încrede!
Ea stă într-o clădire părăsită
Ce nimeni, ochiul vreunuia cunoaște,
Dar `tunci e ziua-n care se va naște –
Un suflet rău, o minte bântuită…
^
Era frumos, un tânăr alb la față,
Cu părul negru; negri, mici și ochii.
Era inteligent de mic in viață
Și arăta ca-n împletirea rochii:
Cu părul pân` la ceafă așternut –
Cu mâna și-l dădea, or că îi place,
Că-i enervat, or că nu are-a face,
Și totuși pare-a fi un băiat tăcut.
De mic se descurca ușor în toate,
Or îndrăzneț, or mai timid din fire.
Îl fascinau mărețe idei din carte
Și-avea d-invidiat a sa gândire;
Printre copii prieteni și-alegea –
Poate-l plăceau, de nu – nu-i erau gâde,
Dar el râdea de niște fețe hâde,
Iar că-i deștept la mulți el se mândrea.
Avea și n-avea frica lui în lume,
Se-nțelegea, se vede, mai cu toți străinii.
Se pricepea, el își dădea alt nume,
Deși i-l auzeau de prin vecini.
Vedea viața printr-un ochi de sticlă –
Părea un vis, or îi părea reală…
O contură în formă ordinară
Și astfel el avea și n-avea frică.
La fete mintea-l cârmuia prea bine,
Mai mult – el dulci impresii le făcea.
Părea romantic or sfios în sine;
Ele vorbeau cu el, dar el tăcea…
Iar obiceiuri (știu cu toții iarăși) –
Avea un stil ce doar el îl avea,
Nu era soltic, dar i se potrivea
Și-apoi, el se prindea cu toți tovarăș.
Iar cu viața-i se-mpărțea în două;
Era confuz, de mic astfel era.
Îl fascina văzând c-afară plouă
Iar neplouând apoi, el dispărea…
Era un criptic, îi plăcea tăcerea
Și-n preajma lui cine se aduna
E ca și cum încă un om tăcea,
Dar el nu își spunea deloc durerea.
El sufletul și-l frământa adesea.
De multe ori plângea, și mulți vedeau,
Dar nu-ntrebau: de ce? – cu toate-acestea
Și-l defăimau în gând, nu-nțelegeau.
Iar a sa minte nu era o arcă
De cunoștințe alese, preamărite,
Ci irealități neîntâlnite
Pe care nu putea să le priceapă.
^
Era o fată. Una la părinți,
Era frumoasă, suavă și dulce.
Sub fruntea ei nășteau doi ochi cuminți
Ca două flori ce le sădești sub cruce.
El o plăcea: avea un râs aparte,
Iar casa ei era chiar lângă mare.
El o iubea cu multă adorare!
Și-al ei surâs, dar că știa și carte.
S-a plămădit în suflet o iubire!
L-a chinuit plăcuta ei durere.
Nu se gândea s-o piardă din privire
Căci o iubea, dar își păstra tăcere.
Și noaptea o visa când să se culce
Și-n visu-i o strângea la piept duios.
O săruta și îi părea frumos
Surâsul ei otrăvitor de dulce.
El i-a și spus de a ei simpatie,
Dar ea nici nu știa ce să îi zică;
Era sfioasă, și-apoi cine știe –
Ce ar putea să facă? E prea mică.
O dezmierda cu multe complimente,
O alinta, dar nu-i spunea pe nume.
Ei îi plăcea, nu pricepea ce spune
Nici bine nu știa de sentimente.
În sine el se-ntemnița cu ciudă
În carcera din suflet coborând
Și își plângea durerea veșnic crudă
Ca ploaia care cade rând pe rând…
Și rău făcea, căci boala ce te-ngheață
Nu are vindecare când muțești.
Poți pierde tot în taină de iubești
Căci dragostea pe-ascuns nu are viață.
Nu are viață fără exprimare
Amarul ce în suflet îl trăiești,
Amarul tău e doar o arătare,
Fantasma neagră, pe care iubești.
Și focul lui, adânc în rădăcină,
Te macină în orice timp și loc.
Tot ce respiri e umbra unui foc
Mereu arzând, dară fără de lumină.
Idila lui era un trandafir
Cu spinii dulci și rădăcini înalte.
Plutea precum mantaua lui Zefir
Pierdut în zbor departe, mai departe…
În nopți, din nou, când n-adormea în pace
Rashel în visul său se arăta
Precum un înger care va salva
O inimă nebună și rapace.
^
În veri plăcute, răcoroase seara
O urmăream cu inima aparte
Și tremuram cu tremura vioara
În sunete de îngeri albi cântate.
Și-n anticul salcâm, cărunt și singur
Eu mă urcam pândind fata-n mansardă
Când se culca – dar fără să mă vadă –
Nici luna chiar, nici stelele, nici vântul.
Și procedând astfel seară de seară
Din tainicul salcâm o urmăream;
Ea se juca de-a teatrul prima oară –
Și desena copacu-n care stam.
Avea o casă de păpuși, țin minte,
Încortinată, doar portocalie.
Și-un act potrivnic pentru comedie
Își pregătea cu-o seară înainte.
Iar eu vedeam tot ce făcea copila
Cum desena, dormea sau se juca
Și-n al meu suflet se mărea idila,
Dar gura mea tăcea, și tot tăcea…
Din Rai a fost (din îngerii din cor)
Trimisă pe Pământ de Dumnezeu
Cu sufletu-i – așa cum știu doar eu –
Să dea lumină nouă, tuturor.
^
Am să vă spun povestea unei fete,
Pe care-n viață dac-o întâlnești
Te farmecă și îți oferă sete;
Nu te cunoaște, dar tu o iubești.
Rashel ea se numea și-a ei poveste
S-a stins când lumea mea a părăsit.
Poate trăiește, poate a murit,
Dar ea a fost și-acuma nu mai este.
O cunoșteam de mic, chiar din odraslă,
Urmam același mic învățământ,
O spionam pe-afară și în clasă,
Dar nu-i spuneam nicicând vre un cuvânt.
Colegii o plăceau, făceau impresii,
Căci radia galactic ca o stea;
Ea surâdea tăcând și-i ignora,
Dar astfel ispitea pe toți băieții.
Avea un zâmbet precum o comoară:
Angelic, luminos, prilăstitor.
Ea când ducea căruțul pe la moară
Se clătina porumbul pe ogor.
Când asculta mugind undele mării
Își închidea duioșii ochi plângând.
Iar când ploua o auzeam cântând
Și se opreau la geamu-i trecătorii.
Ea desena în ore la română
Chiar și la mate, fizică, chimie.
O pasiona ținând creionu-n mână
Portretizând o mare, o câmpie…
Eu o urmam pe-ascuns când dulcea fată
În iarbă se-așeza privind la nouri;
Îi creiona în cercuri și carouri,
Iar cerul, ca o nadă minunată.
Era prea altfel, diferită-n toate
Și se purta atât de diferit!
Doar Dumnezeu știa ale ei fapte,
Limbajul ei, al ei zâmbet sfințit.
Mă lumina la orișice vedere,
Mă îmbăta puternic cu iluzii.
Pe suflet îmi lăsa mereu contuzii –
Era un zeu ce-mi oferea durere.
De cum era eu nu eram sătul
Și îmi răpea privirea îmbătată.
Păream naiv, dar eu eram nebun
După un chip încântător de fată.
Pe-ale ei urme mă țineam adese
Pe câmpul ruginiu de dimineață.
Al ei parfum mă încărca cu viață,
Ea îmi zâmbea, și deci părea să-i pese.
Eu o visam în plină zi afară,
Iar noaptea-n somnul meu se cuibărea.
Loc își făcea în viața-mi ordinară
Precum un înger sau precum o stea.
Era-n a păsărilor blânde cânturi
Și în fiorul florilor din vale.
Era argintul lunii zâmbitoare
La care mă uitam pierdut pe gânduri…
Era un vis în care două inemi
Stăteau unite sub îndemn de stele,
O dragoste pe care poate nimeni
N-o înțelege fără a o cere.
Doar soarele topit pe câmp și mare
Ar da splendoare fericirii noastre,
Și-n depărtări senine și albastre
Ar trece-n stoluri păsări călătoare.
by Ruben-Laurențiu Venicius
Image source: SophieSmallPerson
