Începuturile literaturii române

February 15, 2014

De obicei nu pun mâna pe cărți de critică literară decât dacă sunt obligată sau dacă vreau să compar diferite puncte de vedere… și chiar și atunci nu știu cum să fac să le termin mai repede și să trec la o lectură care-mi face plăcere. Dar cartea profesorului Constantin Pricop, Începuturile literaturii române a devenit una dintre excepțiile de la propria mea regulă, oferind o viziune critică prezentată într-un stil accesibil, fără digresiuni inutile.inceputurile literaturii romane

Autorul aduce un punct de vedere despre lucrările lui Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, Dimitrie Cantemir și Ion Budai-Deleanu. Sunt nume cu care ne întâlnim prin liceu, la orele de limba română sau de istorie; pot deveni și un adevărat coșmar (sau o plăcere, în funcție de afinități) pentru studenții – și profesorii – care analizează textele din diferite perspective. În loc să complice și mai mult lucrurile, să-ți dea senzația că te pierzi în detalii, cartea vine să analizeze într-un mod accesibil și uneori cu note ironice textele ce alcătuiesc așa-numita „literatură veche”. Sintagma aleasă de Constantin Pricop este literatură a începuturilor, forma de plural întărind ideea că este imposibil de marcat o singură perioadă de timp ca fiind momentul nașterii literaturii române.

Cronicile moldovenești nu sunt considerate literatură de unii cercetători, fiind luată în considerare doar valoarea lor de document istoric. Nu trebuie trecut însă cu vederea faptul că ele reprezintă primele texte narative din cultura noastră. Chiar dacă intenția autorilor nu a fost una literară, efectul este estetic. Odată cu cei trei cronicari, istoria capătă formă de narațiune; nu mai e vorba de o simplă înșiruire complet obiectivă de evenimente. Cronicile conțin „o viziune”, un instinct al construcției, al expresiei, al interogării sensurilor majore ale existenței (p 36). Reprezintă o primă tradiție a narativității române autentice. În continuarea acestora este analizat poemul Viața lumii al lui Miron Costin, scoțându-se în evidență cât de puțin este citit și clișeele des folosite, care dau de gol lipsa lecturii.

constantin pricopIstoria ieroglifică și Țiganiada sunt două texte care au în comun un destin mai neobișnuit: primul a fost scris în 1705, dar publicat abia în 1883; Țiganiada a fost și ea publicată abia la un secol după ce a fost scrisă. Practic ele nu au existat pentru public în acest interval de timp; trebuie avut în vedere faptul că un text devine literatură în momentul în care e citit… or în această privință literatura română nu a avut parte de o evoluție normală. Sunt scrieri de factură barocă și putem doar să ne închipuim cât de diferit ar fi arătat literatura noastră dacă textele ar fi apărut la momentul potrivit. Ar fi fost mai mult decât o șansă pierdută a literaturii.

Deci cu ce rămânem în momentul în care terminăm de citit cartea lui Constantin Pricop? Cu dorința de a răsfoi lucrările menționate? Poate, poate nu; depinde dacă fragmentele oferite ca exemplu ne stârnesc suficient de mult curiozitatea. În schimb, ne sunt oferite instrumente utile în interpretarea critică a unui text (din literatura română sau cea universală, nu e nevoie să ne limităm doar la literatura începuturilor). Suntem îndemnați să evităm clișeele, ni se atrage atenția asupra derizoriului canoanelor și a arbitrarietății segmentărilor temporale (cum s-ar schimba viziunea asupra trecutului dacă înșiruirea anilor ar începe din anul 33? A se vedea răspunsul dat de autor). Cred totuși că cea mai importantă idee este cea care subliniază faptul că în lectura unui text este necesar să fie îmbinată sensibilitatea cititorului modern și viziunea științifică, fără a fi scăpat din vedere contextul în care respectiva lucrare a fost creată.

by Elena Atudosiei

Tags: , , , , , , , , , , , , ,

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *