Îmi amintesc de o vreme când citeam seară de seară basme care mi-au rămas și acum întipărite în minte. Un sentiment asemănător am regăsit în lectura cărții Le voleur d’ombres (Hoțul de umbre), al unsprezecelea roman al scriitorului francez Marc Levy, o poveste ce merită să fie citită indiferent de vârstă.
E o lectură atât de ușoară, de parcă nici nu mi-a venit să cred. Nu vei găsi violență, crime sau depresii. E atât de simplă că am fost oarecum dezamăgită; mi-ar fi plăcut ca autorul să dezvolte mai mult temele alese. Dar să începem cu-nceputul… e povestea unui băiat în clasa a VI-a, care află din întâmplare că are un dar special: acela de a fura umbrele oamenilor când pășește pe ele, putând astfel să vorbească cu ele și să afle absolut totul despre cei din jur. În partea a doua a cărții se face un salt în timp: băiatul a crescut, e student la medicină; a devenit adult. Perioada adolescenței este amintită doar în treacăt. Nu e decât o punte.
Tot romanul este o înșiruire de amintiri ale personajului-narator. Nu știm cum îl cheamă (Luc îi spune „moșule”, iar Clea îl poreclește „hoț de umbre”); poate fi imaginea oricăruia dintre noi la un anumit moment din viață. Vorbește despre dificultățile de la școală, despre prima dragoste, prima decepție, primul sărut. Despre prietenie, temeri și aspirații. Despre sentimentul de vinovăție ce l-a urmărit după ce tatăl lui s-a îndrăgostit de o altă femeie și a plecat de acasă.
Cel care încearcă mereu să facă bine, să-i ajute pe cei din jur (Yves – paznicul școlii, Luc – cel mai bun prieten, Clea – fetița aparent surdomută etc) este cel care suferă și este nefericit. Târziu, când e deja adult, descoperă că mama lui – deși îl iubea – nu îi dăduse scrisorile pe care i le trimisese tatăl. Eliberarea de trecut se produce în momentul în care naratorul alege să îndeplinească dorința mamei: să își urmeze visurile, să iubească și să fie iubit.
Clea este singura care știe secretul băiatului și care îl crede. Propria lui mama pune conversațiile cu umbre pe seama unei imaginații bogate. Nimeni nu-și dă seama că umbra care însoțea copilul nu-i aparținea cateodată („Nu numai că umbra mea era prea mare ca să-mi aparțină, dar nici nu mă mai simțeam cu totul același”, p 39). Așa se întâmplă mereu; oamenii nu prea sunt atenți la detalii și nici la persoanele care le sunt mereu aproape („Nu sunt ei, oamenii, atenți nici la semenii lor, așa că, despre umbre, ce să mai vorbim?”, p 46).
Cerința umbrelor este una singură: „Găsește, pentru fiecare dintre cei cărora le furi umbra, acea scânteioară ce le va lumina viața, o frântură din memoria lor ascunsă” (p 74). Nu e ușor, dar băiatul reușește să aducă speranță și fericire în viețile celor cu care intră în contact, în ciuda propriei fragilități, anticipată în motto-ul folosit („Există oameni care nu îmbrățișează decât umbre; aceștia nu cunosc decât umbra fericirii”, Shakespeare).
În final, două suflete pereche sunt aduse împreună, iar naratorul se regăsește pe sine. Dar rămâne o întrebare și poate fiecare ar trebui să încerce să găsească un răspuns: să presupunem că adultul de azi se întâlnește cu copilul care a fost cândva… oare ce s-ar întâmpla?
by Elena Atudosiei
