Fluturi

February 17, 2014

fluturiCu ceva timp în urmă ascultam iar și iar cântecul lui Gotye și e acolo un vers care mi-a rămas în minte: You can get addicted to a certain kind of sadness. Ei, pot spune cu mâna pe inimă că e descrierea perfectă a sentimentului pe care l-am încercat citind Fluturi. Am descoperit blogul Irinei Binder din întâmplare, de pe pagina de facebook a unei prietene. Era vacanță și am stat multe ore citind articolele ei. De aici până la lectura cărții nu a fost mult.

Ce-i drept, am ezitat, nu era dispusă să citesc cele două volume în primul rând pentru că e vorba de întâmplări prin care a trecut autoarea. Și aș fi vrut să păstrez o anumită distanță, să nu intru în viața ei mai mult decât o făcusem deja. Pe de altă parte, eu sunt de părere că orice carte are o anumită doză de ficțiune, chiar dacă e să vorbim despre autobiografii. Memoria omului nu este perfectă, mai ales când vine vorba de redarea sentimentelor. Dar tocmai această ficțiune poate transforma o întâmplare oarecare într-o poveste. Și Irina Binder mânuiește cuvintele cu delicatețe și scrie frumos, nici o altă descriere nu i s-ar potrivi mai bine.

Cum spuneam, am ezitat… și mai apoi am cedat și am pășit sceptică în acest jurnal oarecum atipic. Sunt doar un om ca toţi oamenii… un om cu calităţi şi cu defecte în armonie, un om care s-ar putea mândri cu câteva fapte măreţe, dar totodată ar trebui să se simtă ruşinat de anumite fapte care nu-i fac cinste… o cunoaștem pe Irina și-i aflăm povestea. Și încă ce poveste! Am citit în multe comentarii „nu poți lăsa cartea din mână”; ba poți, dar nu te lasă ea, îți e aproape imposibil să ți-o scoți din minte.

Am abandonat-o de câteva ori, dar m-am întors. Vorba cântecului menționat mai sus, dă dependență. La început mi-a fost greu să spun ce anume m-a atras. Povestea de dragoste? Nu prea, am simțit-o destul de toxică. Relația pe care protagonista o are cu Robert și Matei ar trebui să ne deschidă ochii asupra unor lucruri, să fim atenți în cine avem încredere, pe cine vrem lângă noi. Sunt abordate niște chestiuni foarte grave, care nu se șterg nici cu o viață de te iubesc. Da, sunt locuri în care povestea aduce a telenovelă și titlul cărții v-ar putea induce în eroare, dar priviți mai departe. Nu sunt de acord cu tot ce spune Irina Binder, dar îmi este imposibil să nu-i apreciez povestea și modul în care își prezintă punctul de vedere.

Autoarea a dat dovadă de mult curaj în momentul în care a decis să-și expună sentimentele, gândurile… sufletul. Tu, ca cititor, pășești alături de ea, te identifici cu ea. Fiecare rând, fiecare cuvânt se cere trăit. Și doare, dar merită. Probabil cartea e atât de populară pentru că ajunge tocmai acolo unde ai fost lovit… dacă ajută la vindecarea rănilor, nu știu și nu cred că acesta este scopul ei. La urma urmei, depinde de fiecare om în parte. Dar te pune pe gânduri, asta e sigur.

Sunt trei oameni – nu mi se pare potrivit să-i numesc personaje – pe care i-am îndrăgit: pe domnul profesor Horațiu, pe tatăl Irinei și pe Luminița. Ei m-au atras, povestea ar fi fost incompletă fără prezența lor. E imposibil să nu simți iubirea pe care i-au purtat-o autoarei și pe care aceasta încă o simte pentru ei. Noi tindem să percepem cărțile prin prisma propriilor principii, a propriei experiențe de viață. Să întâlnesc ceva atât de pur și prezentat cu atâta sensibiliatate… cum să las volumele necitite?

Fiecare cititor va rămâne cu câte ceva. Irina Binder e o femeie sensibilă și foarte puternică, fapt lesne de înțeles dacă citim nu doar ce scrie ea, ci ce se ascunde printre cuvintele așternute pe hârtie. Sfatul meu: nu vă opriți doar la fluturii din titlu, cartea are multe fațete care merită descoperite. Nu uitați că nu e vorba doar de „fluturi în stomac”. Aceste mici ființe sunt delicate, dar au de parcurs un drum lung și anevoios până să ajungă ceea ce sunt. V-ați întrebat câtă forță se ascunde în spatele acelei aparente fragilități? De cine vă amintesc?

fluturi2Lăsând fluturii cu treaba lor, vreau să mai punctez o ultimă idee. Cine a pierdut un om drag, va înțelege suferința pe care o resimți pe măsură ce citești, dar mai ales odată cu ultimele pagini. Veți înțelege poate de ce aș fi vrut să știu mai multe despre Luminița și despre tatăl Irinei decât despre Robert. Ca să închei, dacă ar fi să întâlnesc pe vreunul dintre oamenii despre care am citit, mi-ar plăcea să schimb câteva vorbe cu Luminița. Măcar să-i mulțumesc… cred că datorită ei citim noi acum Fluturi.

by Elena Atudosiei

Tags: , , , , , ,

2 Responses to Fluturi

  1. Irina Binder on February 18, 2014 at 9:01 am

    Îți mulțumesc mult pentru că ai citit povestea mea și pentru această recenzie atât de frumoasă! Mă bucur că povestea mea a ajuns la sufletul tău.
    Îți trimit gânduri bune cu mult drag!
    Irina

    • Elena Atudosiei on February 18, 2014 at 9:17 am

      Mulțumesc că ai ales să ne spui o parte din povestea ta. Îți doresc să scrii mereu la fel de frumos ca acum, cuvintele să nu-ți stea niciodată împotrivă!

      Elena

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *