“Iar te-ai cufundat în stele
Și în nori și-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte,
Sufletul vieţii mele.
În zadar râuri în soare
Grămădeşti-n a ta gândire
Și câmpiile Asire
Și întunecata mare;
Piramidele-nvechite
Urcă-n cer vârful lor mare –
Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite !”
Astfel zise mititica,
Dulce netezindu-mi părul.
Ah! ea spuse adevărul;
Eu am râs, n-am zis nimica.
“Hai la codrul cu verdeaţă,
Und-izvoare plâng în vale,
Stânca stă sã se prăvale
În prăpastia măreaţă.
Acolo-n ochi de pădure,
Lânga trestia cea lină
Și sub bolta cea senină
Vom şedea în foi de mure.
Și mi-i spune-atunci poveşti
Și minciuni cu-a ta guriţă,
Eu pe-un fir de romăniţă
Voi cerca de mã iubeşti.
Și de-a soarelui căldură
Voi fi roşie ca mărul,
Mi-oi desface de-aur părul
Sã-ți astup cu dânsul gura.
De mi-i da o sărutare,
Nime-n lume n-a s-o ştie,
Cãci va fi sub pălărie –
Ș-apoi cine treabă are !
Când prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vară,
Mi-i ţinea de subsuoară,
Te-oi ţinea de după gât.
Pe cărare-n bolţi de frunze,
Apucând spre sat în vale,
Ne-om da sărutări pe cale,
Dulci ca florile ascunse.
Și sosind l-al porţii prag,
Vom vorbi-n întunecime;
Grija noastră n-aib-o nime,
Cui ce-i pasă că-mi eşti drag ?”
Înc-o gură – şi dispare…
Ca un stâlp eu stau în lună!
Ce frumoasă, ce nebună
E albastra-mi, dulce floare!
Și te-ai dus, dulce minune,
Ș-a murit iubirea noastră
Floare-albastră! floare-albastră !
Totuşi este trist în lume!
by Mihai Eminescu
Audio: Traian Stănescu
