Refuzul condiției umane în filmul Midnight in Paris
Fiecare persoană are nevoie la un moment dat de o clipă de evadare, fie pentru a-și relaxa mintea după o zi intensă de lucru, fie pentru a medita la propriile planuri și vise. Însă unii oameni transformă escapismul într-un mod de viață deoarece se simt neîmpliniți, inadaptați și nemulțumiți de realitatea și de societatea în care trăiesc. Prin evadarea mentală într-o lume utopică, patima pentru citit, filme sau jocuri pe calculator, acei indivizi își umplu golul și frustrările acumulate în viața reală. Acest escapism poate fi corelat cu al șaptelea arhetip al imaginarului, enunțat de istoricul Lucian Boia în cartea sa Pentru o istorie a imaginarului.
Arhetipul denumit evadarea sau refuzul condiției umane sau a istoriei se referă la dorința omului „să se elibereze de constrîngeri, să se transforme, să-și schimbe starea în toate variantele imaginabile: ascensiune (elevaţie spirituală, cunoaştere, puteri supranaturale, sfinţenie) sau regresie (către natură), fugă înainte sau întoarcere la izvoare… ”(pp. 33-34), dar poate consta și în crearea unei condiții dezirabile care anulează inconveniențele și evenimentele negative din viața unei persoane sau din istoria unui popor.
Midnight in Paris este o comedie romantică regizată de Woody Allen, în care se regăsesc elemente fantastice (precum călătoria în timp) împletite cu povestea lui Gil Pender, un scenarist american mediocru de la Hollywood, nemulțumit de propria sa creativitate, dar și de relația cu logodnica sa, Inez. Gil este un romantic incurabil, îndrăgostit iremediabil de Paris, deoarece clădirile și străzile capitalei franceze păstrează vie memoria anilor ’20. Generația Pierdută este o sintagmă folosită de Gertrude Stein și Ernest Hemingway pentru a denumi grupul de intelectuali născuți între 1895 și 1900, expropriați din Statele Unite, Spania, Rusia etc, care s-au stabilit la Paris la finele Primului Război Mondial. Pasiunea lor pentru arte, în special literatură, a dus la o revoluție culturală prin care se va construi lumea modernă, diametral opusă de conservatorul și puritanul secol al XIX-lea.
Gil se plimbă pe malul stâng al Senei unde, cu nouăzeci de ani în urmă, scriitorii săi preferați discutau în cafenele, saloane literare și în anticariate despre rolul artei într-o lume în plină schimbare. El tânjește după anii ’20, pe care îi consideră vârsta de aur a umanității, deoarece el admiră creațiile literare ale marilor scriitori ca Hemingway, F. Scott Fitzgerald, T. S. Eliot și își dorește să se mute în Orașul Luminilor pentru a se bucura de frumusețea Parisului chiar și atunci când plouă și să scrie romane, visând la celebritate. Pentru a-și împlini visul parizian, scenaristul este gata să renunțe la cariera sa de la Hollywood pentru a duce o viață liniştită în mansarda unei clădiri vechi. Obsesia lui pentru trecut este atât de profundă, încât scrie o carte despre un personaj care trăiește într-un magazin vintage.
Gil este un scenarist nemulțumit de viața și de cariera lui, introvertit, nostalgic, care trăiește în lumea cărților și se 
consideră un scenarist mediocru pentru că nu a creat până acum o literatură adevărată. Deși a scris o parte dintr-un roman, Gil nu vrea să îl arate nimănui, deoarece nu acceptă părerea altcuiva. Preferă să hoinărească singur pe străzile Parisului decât să meargă cu prietenii lui Inez să se distreze la club. Paul Bates, un prieten al lui Inez și profesor american pedant atotcunoscător al artei și istoriei Franţei, definește nostalgia ca negare a prezentului dureros, negare denumită și gândirea Epocii de Aur, care constă în impresia eronată că o altă epocă istorică a fost mai bună decât cea în care trăiește respectiva persoană. Acest fenomen se manifestă ca un defect în imaginația romantică a unor persoane care nu se pot adapta prezentului.
Se poate presupune că, din cauza frustrărilor sale din viața reală, protagonistul are parte de o serie de călătorii în timp, în mai multe nopți consecutive. Astfel, Gil se plimbă pe străzile Parisului până când ajunge într-un loc lăturalnic, un fel de portal către trecut. După miezul nopții, o mașină de epocă, în care se află personalități ale anilor ’20 ca Hemingway sau T. S. Eliot, apare în fiecare noapte și îl trimite pe scenarist înapoi în timp, unde va face cunoștință cu intelectualii pe care îi admira: F. Scott Fitzgerald, Pablo Picasso, Salvador Dali și Gertrude Stein, care îi va citi romanul și îi va da sfaturi utile.
În aceste nopți pline de fantezie, Gil o întâlnește pe Adriana, o prostituată de lux interesată doar de scriitori și de artiști. La fel ca protagonistul din film, Adriana este fascinată de trecut, mai exact de La Belle Époque și înțelege ce simte Gil când declară că s-a născut prea târziu. În fiecare noapte, scenaristul se bucură de compania scriitorilor săi preferați, de petreceri și începe să se îndrăgostească de Adriana.
În ultima seară a călătoriilor sale fantastice, apare o trăsură care îi poartă pe Gil şi pe Adriana în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, iar cei doi fac cunoștință la cabaretul Moulin Rouge cu trei mari pictori din La Belle Époque: Henri de Toulouse-Lautrec, Paul Gauguin și Edgar Degas. Această epocă îi place atât de mult Adrianei încât îl roagă pe Gil să rămână alături de ea în anii 1890, însă pentru el perioada Generației Pierdute este adevărata epocă de aur. După ce Adriana îi spune că anii ’20 sunt plictisitori, deoarece sunt prezentul în care a trăit, Gil are o revelaţie și începe să își dea seama că oamenii din fiecare epocă tânjesc după un trecut aparent mai bun și glorios, deși nostalgicii uită cum se trăia cu adevărat în trecut – fără antibiotice și anestezice – și preferă să îl cosmetizeze de dragul iluziei și pentru a fugi de prezent.
Concluzia pe care o putem trage după vizionarea și analizarea filmului regizorului american Woody Allen Midnight in Paris este aceea că nu trebuie să fugim de prezent pentru a ne refugia într-o epocă de aur care, până la urmă, nu a existat niciodată, ci trebuie să acceptăm prezentul cu toate lucrurile bune și cele rele pe care ni le oferă, deoarece trăim totuși într-o societate evoluată din punct de vedere tehnologic, medical, informațional, față de epocile anterioare. În fond, fiecare epocă are părți bune și rele, oameni geniali care au schimbat lumea, dar și minți întunecate care au încercat să o controleze sau să o distrugă.
by Alina Andreea Cătărău
Nu am îmbrățișat niciodată ideea că în trecut ar fi fost mai bine, mai frumos. Deși… cine-l poate învinui pe Gil? Îl invidiez un pic. Cine nu ar vrea să cunoască pe cineva care nu mai e, cineva care încă trăiește totuși prin ce a lăsat în urmă (o carte, un cântec, un film etc)? Îmi place, acum am încă un motiv să văd filmul.
Elenusule,dupa 29 iunie,te asteptam la noi sa vedem impreuna filmul. Sunt convinsa ca iti va placea.
Vin cu mare drag! Pe 29 oricum voi fi cu Alina, să avem emoții și să ne bucurăm împreună.
Am vazut filmul, mi-a placut foarte mult. Desi eu nu sunt fana a filmleor lui Woody Allen, acesta a rezonat foarte mult cu mine. In fiecare perioada a vietii mele mi-am dorit sa traiesc intr-o anumita epoca din trecut, fie ca era Egiptul antic, epoca romantica, anii victorieni sau “La Belle Epoque”. Filmul asta m-a invatat o lectie valoroasa iar recenzia ta e minunata.
Mie mi-ar plăcea să am un TARDIS la dispoziție, să mă plimb oriunde și oricând vreau.
Mulțumesc pentru mesaje, dragelor! La fel ca Mihaela am avut perioade în care mi-am dorit să trăiesc în trecut: Grecia Antică (numai dacă aș fi fost bărbat), perioada romantică sau, mai bine zis Regency pentru că îmi place Jane Austen și într-un fel perioada victoriană, deși, după ce am început să o studiez, m-am cam răzgândit.
Acest film îmi este foarte drag pentru că pătrunde în mintea și în imaginația unui artist, unei persoane romantice, care simte că nu aparține acestei lumi a prezentului, pentru că s-a născut prea târziu. Acest sentiment cred că este firesc, deoarece și unii dintre noi am avut senzația asta măcar o dată în viață. Însă, cred că cel mai interesant punct din Midnight in Paris este momentul revelației, care dărâmă toate iluziile și face mintea să judece clar.
[…] months ago I wrote a Romanian review for Woody Allen’s film, Midnight in Paris, which is one of my favourite movies of all time. Due […]