Argumentaţi de ce ereditatea nu poate fi considerată factorul hotărâtor al dezvoltării ontogenetice.
Conceptul „ereditate” provine din cuvântul latin „heres” – moştenitor. Ereditatea este însuşirea fundamentală a materiei vii de a transmite, de la o generaţie la alta, mesajele de specificitate (ale speciei, ale grupului, ale individului) sub forma codului genetic. Materialul eredităţii este nuclear şi citoplasmatic, constituind genotipul individului.
Totuși, din punct de vedere genetic, fiecare individ este diferit, unic şi irepetabil în raport cu toţi ceilalţi din trecut, prezent sau viitor. Unicitatea biologică este una din trăsăturile definitorii ale fiinţei umane. Orice genotip se exprimă doar în formă fenotipică – totalitatea caracteristicilor unui individ – ca rezultat al interacţiunilor primare cu mediul. Fenotipul este doar una dintre variantele posibile ale unui aceluiaşi genotip, fixat însă definitiv prin actualizarea normei de reacţie genotipice sub influenţa timpurie a mediului.
Pe de altă parte, moştenirea ereditară apare ca un complex de predispoziţii şi potenţialităţi şi nu ca o transmitere a trăsăturilor antecesorilor. Predispoziţiile native au un caracter polivalent, ceea ce înseamnă că pe acelaşi fond ereditar se pot realiza, sub influenţa educației și a factorilor de mediu, profiluri şi însuşiri psihice diferite. De exemplu, anumite caracteristici funcţionale ale analizatorului auditiv nu reprezintă condiţia suficientă pentru ca un copil să se afirme ca un talent muzical, fiind nevoie de identificarea acestor predispoziţii şi de o stimulare educativă adecvată.
Predispoziţiile nu predetermină în mod fatal anumite calităţi şi însuşiri ale personalităţii umane, însă oferă baza necesară pentru învăţare, pentru însuşirea experienţei sociale şi influenţează dinamica elaborării unor noi mecanisme ale comportării. În plus, aceleaşi predispoziţii ereditare pot fi valorificate în mod diferit: de exemplu, o bună motricitate poate sta la baza obţinerii unor performanţe deosebite în domeniul sportului, dar la fel de bine condiţionează reuşita în arta coregrafică sau în profesii care presupun fine coordonări ale mişcărilor.
Spre deosebire de ereditatea animală, cea umană conferă cea mai mică „încărcătură” de comportamente instinctive. Astfel, puiul de om este o fiinţă total dependentă de membrii propriei specii. El este singurul care îşi pierde specificitatea dacă, în dezvoltarea sa timpurie, este „asistat” de membrii altei specii. Copiii crescuţi de animale s-au animalizat în ciuda eredităţii lor de tip uman. Specia umană are cea mai lungă copilărie deoarece animalului îi este dat prin instincte tot ceea ce trebuie să ştie pentru a supravieţui, pe când omul trebuie să înveţe majoritatea lucrurilor necesare asigurării supravieţuirii.
Nu există particularităţi psihice ale unei persoane despre care să se poată afirma că ar fi în întregime determinate ereditar. De exemplu, cercetările pe gemenii monozigotici, cu potenţial ereditar prezumat identic, dar separaţi de la vârste foarte mici şi făcuţi să trăiască în medii sociale diferite, au scos în evidenţă că la vârsta maturităţii, atunci când au fost supuşi unor teste de inteligenţă, au obţinut rezultate care se situau la nivele apropiate, dar nu identice. Trebuie precizat că fiinţa umană poate depăşi limitele unei eventuale moşteniri ereditare mai puţin favorabile pentru realizarea performantă a unei anumite activităţi.
by Elena Atudosiei
