După dealuri

April 1, 2014

dupa dealuriAcum câțiva ani au apărut în presă și la Tv știri cu privire la tragedia petrecută  la Mănăstirea Tanacu. Am fost șocată pe moment de gravitatea faptelor petrecute, dar cam atât, pentru că atunci nu prea m-a interesat cazul. Nici când regizorul ieșean, Cristian Mungiu, a fost premiat la Cannes pentru un film inspirat din cărțile jurnalistei Tatiana Niculescu-Bran (Spovedanie la Tanacu și Cartea judecătorilor) nu mi-am pus problema să îl văd. De ce? Poate pentru că nu m-a atras prea tare subiectul.

Însă, când îți este recomandat să vezi un film pentru un seminar, parcă nu îți vine să refuzi o astfel de oportunitate. Voi încerca în următoarele rânduri să  exprim câteva opinii personale, despre cum mi s-a părut filmul După dealuri, regizat de Cristian Mungiu și apărut în 2012, film care a câștigat mai multe premii internaționale la diferite festivaluri de specialitate.

Protagonistele filmului sunt Alina și Voichița, două prietene care au crescut la același orfelinat. Personalitățile lor sunt contrastante, Voichița fiind liniștită, cuminte, supusă și cu dragoste de Dumnezeu, însușiri care o ajută să își găsească drumul și să se adapteze vieții monahale. Pe de altă parte, Alina este o fire răzvrătită, refractară la schimbare și reguli, cu o personalitate puternică. Pe perioada cât a stat la cămin, ea a învățat karate cu scopul de a se apăra și de a o proteja pe Voichița de comportamentul violent al altor copii. La întoarcerea din Germania, Alina constată că prietena ei s-a schimbat: este mai distantă cu ea și îi  vorbește mult despre Dumnezeu. Nu știu cum era Voichița înainte de a se călugări, dar mie îmi pare că oscilează între a o ajuta și a o respinge pe Alina, care are nevoie de afecțiune. Din ce îi spune Alina Voichiței, îmi vine să cred că nu o iubește doar ca pe o bună prietenă deoarece o întreabă de mai multe ori pe Voichița dacă o iubește, iar aceasta îi răspunde că mai întâi Dumnezeu trebuie să o iubească și apoi ea. Alina și-ar dori să se reîntoarcă în Germania cu Voichița și îi cere să nu o mai lase singură niciodată.

Destinul tragic al familiei, traumele din copilărie (tatăl s-a spânzurat, mama a părăsit-o, iar fratele are un grad de retad mental), viața pe care a dus-o în Germania – ni se spune că a lucrat într-un bar ca ospătăriță – răceala prietenei ei și restricțiile de la mănăstire determină reapariția crizelor de schizofrenie ale Alinei, dar într-o formă agravantă.

Referindu-mă strict la film, nu pot trece cu vederea faptul că preotul și măicuțele se îngrijesc de starea de sănătate a Alinei, deși nu au fost prea încântați de venirea ei la mănăstire, o duc la spital, îi cumpără medicamente, încearcă să o menajeze și să o ajute cu modestele resurse pe care le au la mănăstire. Sunt total de acord că legarea Alinei cu lanțuri și înfometarea ei sunt lucruri înspăimântătoare, dar cei de la mănăstire sunt doar o verigă din lanțul nenorocirilor din viața fetei. Să nu uităm de familie, casa de copii, familia adoptivă care i-a cheltuit o mare parte din banii câștigați în străinătate, spitalul care a refuzat să o mai țină internată considerând că la mănăstire ar avea mai multă liniște, ar fi mai bine îngrijită și astfel s-ar putea recupera mai repede. Un alt argument ar fi că mănăstirea face parte parcă dintr-o altă lume, unde membrii ei sunt ca și morți pentru lumea exterioară, au reguli diferite, iar viața se vede cu totul altfel din chilii. Astfel, unele boli psihice sunt confundate cu prezența vrăjmașului în trupul ființelor slabe, iar tratamentul constă în citirea Moliftelor Sfântului Vasile, folosite în cadrul slujbelor de exorcizare. Din păcate, credința nu poate vindeca întotdeauna totul, doar urmând calea spirituală, ci este necesară intervenția medicinii în tratarea bolilor.

În concluzie, filmul După dealuri este ceva diferit de tot ceea ce am văzut până acum, interesant fiind faptul că nu are fundal muzical pe parcursul celor două ore și ceva cât durează; camera urmărește personajele de aproape – în cele mai multe cazuri – iar cromatica tinde spre culori închise și întuneric, elemente ce compun drama poveștii. Graiul în care vorbesc personajele este moldovenesc, un deliciu pentru urechile care s-au obișnuit cu el. Toate acestea fiind spuse, vă recomand să vizionați filmul, în caz că nu l-ați văzut până acum și nu veți regreta.

Film

by Alina Andreea Cătărău

Tags: , , , , , , , , , ,

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *