Duhul povestirii

July 17, 2014

punct si de la capatPunct şi de la capăt de Gabriel Chifu se încrie în mod voit şi explicit în categoria textelor care nu oglindesc altceva decât arta de a povesti. Scrierea adresează problema semnificaţiei povestirii în ziua de astăzi şi a modului în care se mai poate realiza dat fiind sentimentul postmodernist al temerii că totul s-a cam spus deja, şi încă aceasta cu mult talent. Cum textul nu impresionează în mod deosebit prin subiect, captivant rămâne modul în care se reîmprospătează nădejdea în poveste şi credinţa în importanţa ei, aşa cum, de pildă, reuşea să facă nu de mult şi Povestaşul lui Llosa.

Naraţiunea nu este deosebit de complicată, conţinând povestea întrepătrunsă a suferinţelor celor patru personaje esenţiale, de la începuturile comunismului până la cădere. Figurile umane propuse sunt şi ele aproape arhetipale: profesorul Bazil Dumitrescu, ajuns la o vârstă matusalemică, este cel îndreptăţit să spună mai departe povestea asemeni înţeleptului sau magului; personajele mai tinere, Octavian Cadar şi Damian Bordea, întruchipează tipul angelic, respectiv pe cel demonic, nelipsind răsplata şi pedeapsa inerente personajelor pozitive sau negative, iar între ei nu mai putea fi decât o figură feminină, misterioasa Vera. Naraţiunea de bază mai are şi o ramă: Bazil Dumitrescu istoriseşte întâmplările cunoscute din viaţa celor trei, care i-au fost elevi, unui narator propus la început, Valentin Dumnea, scriitor aflat în căutarea poveştii. Prilejul i se oferă când prietenul său, doctorul Mihai Deleanu, îl roagă să afle cine i-au fost părinţii, pornind de la puţine informaţii despre mama sa. Astfel, duhul povestirii prinde aripi.

Şi se poate vorbi într-adevăr de un duh al povestirii nu doar pentru că profesorul Dumitrescu ţine neapărat să asigure cititorii de aceasta în epilog: ,,da, el, duhul povestirii, prin mine, Bazil Dumitrescu, a spus povestea aceasta tristă şi a ales acest mod de a o spune: dând firul înapoi. Ci şi pentru că întreaga poveste este străbătută de un anumit spirit care vrea să ofere evenimentelor o aură cu totul deosebită, parcă anume selectându-le în mod particular pe acestea dintre toate pentru a le acorda statut de arhetip – în fond, astfel de tragedii vor fi fiind mult mai dese în comunism. Dar dacă este vorba de duhuri, ele au uneori câte un avatar ales dintre oameni.

Când este introdus prima dată acest profesor bătrân, naratorul remarcă în mod deosebit la el ţinuta demnă şi mai ales că: ,,aveam în faţă un om fără vârstă”. El însă va îmbătrâni treptat, pe măsură ce povesteşte, întărindu-l în schimb pe Valentin, care după moartea profesorului îşi va scrie povestea căutată. Bazil Dumitrescu se comportă asemeni unui personaj fantastic, care nu poate ieşi din scenă până nu dă la iveală bogata lui comoară şi secretul longevităţii sale: duhul povestirii, care îşi găseşte un nou sălaş în tânărul narator. O conexiune intimă se petrece între cei doi atunci când ,,înţeleptul” este în stare să înţeleagă în chip miraculos gândurile celuilalt:

“Acum e un ins uitat de Dumnezeu, îmi spun în sinea mea. […]

– Nu uitat ci îngăduit. Îngăduit de Dumnezeu.

Tresar, mi se face frică: Vai, ce arătare! […] De la început am avut bănuiala că profesorul poate să-mi citească gândurile.”

Evenimentele povestite sunt în esenţă tragice, fără a excela prin originalitate, descriind câteva dintre suferinţele de sub sistemul comunist: arestările subite, bătăile animalice din închisoare, rezistenţa prin credinţă, decăderea din cauza mândriei, trădări, sarcini nedorite etc. Sunt scrise într-un stil bine controlat, care oferă satisfacţie şi cititorilor experimentaţi, şi celor care caută o tentă melodramatică. De observat rămâne însă tehnica povestirii, în ordine invers cronologică, de la cele mai recente evenimente din 1989, când povestea s-a consumat deja şi poate fi tezaurizată, la cele mai vechi, din 1940, care schiţează îndeosebi atmosfera tensionată a tuturor celor ce vor urma. Cititorul descoperă mai întâi vârsta înaintată a lui Bazil Dumitrescu, apoi ultimii ani din viaţa lui Octavian, urmând ca povestea să se desfăşoare invers, prezentând cărările diferite luate de acesta şi de fostul său prieten Damian în închisoare, relaţiile lor cu Vera, totul încheindu-se cu adolescenţa, la şcoală, încă o dată sub tutela profesorului Dumitrescu. Efectul devine deosebit, întrucât cititorul este pus în ipostaza de a cunoaşte destinul învolburat al unor personaje înainte de a şti ce a condus la acesta. Pentru că nu este o tehnică des folosită, a cunoaşte moartea acestora înainte de a le şti viaţa (fără a fi într-un roman poliţist) aduce o briză de prospeţime faptelor şi întreţine curiozitatea într-un mod inedit: şi prin întrebarea ,,dar ce a fost înainte?”, nu doar ,,oare ce va mai urma?” Duhul povestirii se mişcă liber pe axa timpului, prezentând cele ce au fost cu tact, pentru că se pot transforma oricând şi în cele câte vor mai veni.

Povestea este în acest caz cea care însufleţeşte cu adevărat fiinţa umană, îi dă sens, o pregăteşte. Importanţa activităţii în sine întrece cu mult detaliile de conţinut, fiecare personaj având o anumită relaţie cu conceptul de poveste în sine. Pentru Bazil Dumitrescu este o putere aproape magică. Rememorarea copilăriei sau a vieţii oamenilor importanţi din istorie îl ajută pe Octavian să îndure suferinţele temniţei, păstrându-şi mintea ocupată prin imaginaţie. Absenţa oricărui astfel de gând din Damian îl transformă într-un monstru cu interese imediate. Chiar doctorul Deleanu moare dezamăgit că nu îşi cunoaşte de fapt povestea adevărată, primind ca o lovitură tragică înştiinţarea că a fost înfiat, deci nu a avut acces la moştenirea spirituală a părinţilor biologici. Fără atingerea duhului povestirii, Valentin nu-şi poate începe noul roman, iar acest duh trebuie căutat şi primit, mai curând decât invocat din neant, de unde se poate deduce importanţa unei tradiţii a povestirii. Naratorul trebuie mai întâi iniţiat de către Bazil Dumitrescu în universul unor evenimente ce par noi în ochii novicelui pregătit pentru acest ritual. Mai apoi, devenit povestitor el însuşi, va spune în continuare povestea altora, povestea omului de sub timpuri, răsfrântă în figuri arhetipale care nu pier, a căror valori nu se diluează, ci îşi schimbă doar forma, după vremuri.Gabriel Chifu

Aceasta este şi concluzia cărţii, faptul că menirea povestirii dintotdeauna este aceea de a păstra prin duh nădejdea omului în eternitate şi în bine:

“Da, scriitoraşul va povesti totul altfel, aşa încât cine ştie, poate personajele din poveste nu vor mai comite greşelile pe care le-au comis […] şi însăşi istoria noastră va arăta cu totul altfel […]. Şi noi am fi cuprinşi atunci de o lumină pură şi orbitoare […] fără să ne pară insuportabilă lumina aceea care s-ar revărsa din slăvi, definitivă şi izbăvitoare.”

Povestea nu piere pentru că nu depinde de timp, precum omul, ci se reinventează, păstrând mereu o fărâmă de sacralitate ce-i dă putere. Duhul povestirii nu îmbătrâneşte şi nu se învecheşte. El pune punct pentru ca apoi iarăşi să o ia de la capăt… altfel.

by Anca-Raluca Sandu

Tags: , , , , , , , , , , ,

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *