Azi vreau să vă vorbesc despre una dintre puținele cărți pe care le-am citit fără să știu ce mă așteaptă: e vorba de Domnul Ibrahim și florile din Coran a lui Eric-Emmanuel Schmitt. Am găsit-o la bibliotecă și am luat-o, cu toate că eram destul de sigură că nu o voi citi. Necitită nu a rămas, mi-a ținut companie pe drumul spre (sau de la) facultate.
Despre poveștile lui Schmitt am mai vorbit. La fel ca prima dată, am fost plăcut surprinsă de modul în care scrie, de naturalețea cu care punctează elemente importante pe parcursul acțiunii, de simplitatea care îți permite să răsfoiești cartea oriunde. Îl vedem pe Moise, un puști de treisprezece ani, pășind într-o nouă etapă a vieții – adolescența – alături de prostituatele de pe strada lui și de domnul Ibrahim, singurul bărbat care se comportă ca un adevărat tată.
Ibrahim e acel om care-ți intră în suflet și nu poți, nu vrei să-l scoți de acolo. Mereu ascultă fără să judece, mereu pare să aibă cuvintele potrivite pentru momentele în care Momo (cum este „botezat” protagonistul) nu știe încotro să se îndrepte, ce să facă sau ce atitudine să adopte: „Zâmbetul e cel care-l face pe om fericit – … – Domnul Ibrahim mi-a dăruit secretul armei absolute” (pp 25-26). El își face simțită prezența încă din titlu, semnificația căruia nu o aflăm cu adevărat decât spre sfârșit. Adevărat, Coranul ascundea două flori uscate, dar și o scrisoare de la Abdullah, cel mai bun prieten al domnului Ibrahim. Și trimiterile către Coran nu lipsesc pe parcursul textului (îl auzim de mai multe ori pe domnul Ibrahim spunând că el știe ce are în Coran, reușind astfel să-și trăiască viața frumos). Nu, din fericire nu e vorba de religie, ci despre iubire… despre oamenii care l-au marcat cu adevărat, pe care nu i-a uitat. Știți acea senzație, când iubești pe cineva atât de mult încât nu vrei să fie dezamăgit de ceea ce faci? Aici avem un exemplu perfect să ilustreze… teoria.
Iar Moise învață, nu-l poți condamna pentru nimic. La vârsta lui e deja mai matur decât ar fi normal. Proaspătul adolescent a crescut fără mamă, iar tatăl – un avocat ratat, ai cărui părinți au fost uciși de naziști – a fost incapabil să-i ofere afecțiune, să fie exemplul de care copilul avea nevoie. E trist să-i vedem pe cei doi îndepărtându-se, dar avem ocazia să urmărim nașterea și evoluția unei relații trainice între Momo și domnul Ibrahim. E emoționant și finalul a fost neașteptat. Citeam în autobuz și eram sigură că mai am vreo zece pagini… dar totul s-a terminat când mă așteptam mai puțin. That was NOT cool! Am fost dezamăgită. Pentru că o terminasem și pentru că nu-mi puteam manifesta în voie sentimentele față de ce se întâmplase.
*
Problema cu aceast roman e alta… a trecut ceva timp de când am citit-o și entuziasmul de la început a cam dispărut. Cât am fost prinsă de cuvintele naratorului – și câteva zile după – am simțit că e o carte din care voi rămâne cu ceva. Am rămas, dar cu prea puțin. A fost impactul de moment și cam atât; cu riscul de a mă repeta, e o lectură plăcută și ușoară, dar își dezvăluie secretele prea ușor. Trecând timpul, cu un mic efort îți vei aminti de Momo și – mult mai repede – de domnul Ibrahim, dar nu descoperi prea multe elemente noi. Cartea îți oferă tot, direct sau indirect, încă de la prima lectură… dacă știi unde să cauți. Doar cuvintele domnului Ibrahim mi-au rămas undeva în minte și pe un colț de hârtie:
„Iubirea pentru ea îți aparține ție, zicea domnul Ibrahim. Myriam poate s-o refuze, dar nu și să ți-o ia. Nu se bucură de ea, atâta tot. Ceea ce dai, Momo, îți aparține pe vecie. Ceea ce păstrezi e pierdut pentru totdeauna.” (p 46, 2006)
Film… dar eu vă recomand să citiți cartea, aveți nevoie de maxim două ore.
by Elena Atudosiei
