Dicționar de mitologie slavă

March 4, 2014

Cu mulți ani în urmă am dat peste numele „Morana” menționat într-o poveste; mi-a plăcut cum sună și, pentru că treceam printr-o perioadă când voiam să știu semnificația oricărui nume mai special, m-am interesat să văd de unde provine. Răspunsul, alături de alte informații, l-am găsit in Dicționarul de mitologie slavă al lui Ilie Danilov.

Dacă spun „dicționar”, să nu vă gândiți acum la ceva de dimensiunea DEX-ului. E vorba de o carte cu un format potrivit romanelor, de exemplu; de fapt, e ușor să-l „pierzi” în secțiunea de beletristică a librăriei sau a bibliotecii. Însuși autorul pune punctul pe i când îl numește „un ghid elementar de orientare”. Cei care sunt cu adevărat pasionați de mitologie în general (și de panteonul slav precreștin în particular) nu își vor satisface curiozitatea cu ce are de oferit acest volum. Informațiile clare, succinte, la obiect, reprezintă doar un punct de plecare și rămâne alegerea noastră dacă vrem sau nu să aflăm mai multe.

Ilie Danilov ne atrage atenția încă de la primul rând că nu e corect să vorbim de păgânism dacă facem referire la perioada precreștină în spațiul slav. E vorba de politeism (ce-i drept, unul fragmentat din cauza teritoriului vast ocupat de slavi). S-a încercat distrugerea credințelor precreștine și denigrarea vechilor zei, dar aceste acțiuni nu au avut succes în totalitate. Unele zeități au fost asimilate sfinților noii religii (de exemplu, Makoș a fost asimilată Sfintei Parascheva și Perun Sfântului Ilie). În plus, dacă zeii nivelurilor superioare au dispărut din conștiința slavilor, nu același lucru poate fi spus despre spirite. Acestea, și în special spiritul casei (Domovoi, cum e numit de ruși), apar și astăzi, fiind „un fel de autoritate supremă în materie de morală și de etică a familiei”(p 28).

Dicționarul este împodobit din loc în loc cu ilustrații aparținând lui Ivan Iakovlevici Bilibin și lui Viktor Mihailovici Vasnețov, oferindu-ne astfel posibilitatea să vizualizăm ființele descrise (cum ar fi Baba-Iaga, Rusalcele, Kikimora).

Citim nu doar despre zei și zeițe (acestea mai puține la număr), ci și despre locuri (insula Buian), zile importante (precum „radunița”, ziua când erau comemorați morții) și obiecte magice („cămașa de foc” necesară pentru a obține „spada fermecată”). Am fost surprinsă și amuzată să dau și peste vampir aici („cadavrul unui om care a dus o viață vicioasă. În el se instalează spirite malefice, care nu-i dau pace nici pe Lumea Cealaltă. -…- Se spune că devin vampiri sinucigașii, vrăjitorii și copiii blestemați de părinți”, p 248). Explicația este cea la care m-aș fi așteptat (prototipul arhicunoscut de sute de ani), doar că pentru slavi – spre deosebire de ideea prezentă în cultura noastră – acesta și strigoiul (sau „varkolac”) sunt entități diferite. Cât despre punctele comune cu alte mitologii, acestea sunt lesne de observat; mă opresc doar să menționez nimfele și asemănarea Păsării Morții (Sirin) cu sirenele din mitologia greacă, jumătate femei și jumătate păsări.

Cand am scris recenzia pentru Cartea ființelor imaginare a lui Borges, am ținut să repet sfatul autorului: a nu se citi toată cartea într-o singură „ședință”. Cred că e de la sine înțeles că același îndemn e valabil și acum. Putem avea însă în vedere două lucruri. În primul rând, explicația ce însoțește fiecare zeitate/zi/obiect variază de la două cuvinte (Livia este „zeița lunii”) până la mai bine de două pagini (cum e cea pentru Perun, zeul fulgerelor și al tunetelor și una dintre cele mai venerate zeități ale panteonului slav); deci nu cred că cineva va deschide dicționarul să citească doar două rânduri. Și a doua „problemă” ar fi că de la un zeu ai toate șansele să fii trimis și către un altul și așa obții o scurtă poveste, nu doar o înșiruire de caracteristici și funcții ale zeilor.

Acestea fiind spuse, închid cercul cu câteva cuvinte despre Morana (Morena, Mara, Maruha): „zeița morții, a iernii și a nopții. La unele triburi slave, i s-a atribuit și patronajul nefericirii în dragoste. Respingătoare prin aspectul său înspăimântător, are capacitatea de a se transforma, la nevoie, într-o fată oacheșă, frumoasă și seducătoare…” (p162).

by Elena Atudosiei