Dragilor, despre cărțile lui Oliviu Crâznic v-am mai vorbit și cu alte ocazii. Știți că este un scriitor talentat, că poveștile lui fascinează, că este un om pe care îl admir și de la care aștept continuarea unui anumit roman. Mai trebuie să știți că ne-am întâlnit cu ceva timp în urmă, am vorbit și s-a ivit o idee. Un… ce-ar fi dacă?! Elevii mi s-au alăturat, Oliviu a acceptat, și astăzi avem online un scurt interviu cu autorul cărții …Și la sfârșit a mai rămas coșmarul, parte dintr-un proiect al clasei noastre. Mulțumim!
*
V-ați gândit în copilărie că veți ajunge scriitor?
Oliviu Crâznic: Niciodată, deși încă de atunci scriam fragmente de texte literare și eram apreciat la școală pentru compuneri.
Când și de ce ați început să scrieți?
O.C.: La modul (relativ) serios, am început cu poeme (de fapt, versuri pentru piese muzicale) în liceu, am continuat în facultate; le-am reluat după o pauză îndelungată, la solicitarea unei prietene.
Ce v-a determinat să scrieți și să publicați prima carte?
O.C.: Aceeași prietenă, având mare încredere în talentul și în cunoștințele mele, m-a îndemnat să scriu un roman și să îl public. Am încercat să îi mulțumesc creând un personaj după modelul ei și plasându-l în centrul intrigii din …Și la sfârșit a mai rămas coșmarul.
Care sunt sursele de inspirație pentru cărțile dumneavoastră?
O.C.: În principal, enigmele Terrei, care m-au pasionat întotdeauna. Misterele de orice fel, legendele, miturile, credințele. Istoria, experiențele personale. Personajele le creez, de regulă, îmbinând trăsăturile fizice și psihice ale unui personaj istoric cu trăsăturile mele sau cu cele ale unui cunoscut – în felul acesta, mă asigur că am personaje credibile.
De ce ați ales teme mai sumbre pentru poveștile scrise?
O.C.: Am încercat să pun personajele în fața unui pericol suprem, pentru a le releva cele mai ascunse calități ori defecte. Dar temele sunt sumbre numai aparent, nu și ca substanță; temele poveștilor mele sunt de fapt iubirea, prietenia, onoarea, datoria, morala ș.a.m.d., supuse unor tensiuni extreme – și modul cum rezistă aceste valori la tensiunile în cauză.
Care sunt pașii urmați în scrierea unei cărți?
O.C.: În primul rând, stabilirea unor personaje și scene-cheie. Apoi, documentarea, scrisul propriu-zis (descoperirea celor mai fericite modalități pentru a lega scenele-cheie sau pentru a oferi viață personajelor concepute), numeroase revizuiri ale textului (din toate punctele de vedere: stilistic, narativ etc.).
Ați vrut vreodată să renunțați la scrierea cărților? Dacă da, ce anume v-a motivat să nu abandonați scrisul?
O.C.: Mă gândesc des să renunț, în primul rând datorită faptului că munca este multă și răsplata puțină (nu doar financiar, ci apar și dezamăgiri din cauza sistemului editorial din România și nu numai din România, din partea celor care se plasează, din varii motive, pe poziții ostile activității mele, câteodată din partea colaboratorilor, din partea unor cititori chiar etc.).
Am avut, în diverse ocazii, diverse motivații punctuale să continui, dar, mai ales, am avut permanent în minte afirmația unui prieten: „Cât timp fie și unui singur om scrisul tău îi schimbă viața în bine, merită să scrii în continuare.”.
Care este cartea dumneavoastră preferată?
O.C.: Nu pot menționa o carte favorită, mai ales că speciile literare cu greu se pot compara între ele. Printre cărțile care m-au influențat puternic de-a lungul timpului (nu doar ca scriitor, ci și ca om), aș enumera Răbdarea timpului (John Brunner), Parcul Jurasic (Michael Crichton), Un studiu în roșu (Arthur Conan Doyle), Doamna de Monsoreau (Alexandre Dumas), Lup Larsen (Jack London), Winnetou (Karl May), Șobolanii din ziduri (H.P. Lovecraft), La sud de Capul Java (Alistair MacLean), Presupus nevinovat (Scott Turow).
Ce cărți ar trebui să fie studiate la școală?
O.C.: Nu știu ce se mai studiază acum, dar pot spune că, atunci când eram eu în școala generală și, mai apoi, la liceu, aș fi preferat să studiez Domnișoara Christina de Mircea Eliade, nu La țigănci; Adam și Eva de Liviu Rebreanu, nu Ion; Măria Sa, Puiul Pădurii de Mihail Sadoveanu, nu Baltagul; Schimnicul de Vasile Voiculescu, nu Lostrița; În pădurea Cotoșmanei de Gala Galaction, nu La vulturi!
Și, neapărat: Princepele (Eugen Barbu), Aventură în lumea fotbalului (Ioan Chilom; Ion Chivu), Cireșarii (Constantin Chiriță), Cenușă și orhidee la New York (Vintilă Corbul), Colții Șacalului (Nicolae Frânculescu), Thalassa (Alexandru Macedonski), Somnul (și alte scrieri ale lui Cezar Petrescu), Taina albă (Ioan Popper), Toate pânzele sus! (Radu Tudoran).
Dintre poeți, l-aș introduce neapărat în manuale pe D. Iacobescu, și aș insista mai mult asupra lui Macedonski și asupra lui Bacovia.
Cred că o asemenea selecție ar fi avut darul să formeze mai ușor gustul copiilor pentru literatură în general și pentru literatura română în special; în orice caz, mai ușor decât o face literatura cu tematică rurală sau dedicată cotidianului.
La final… câteva cuvinte (și un autograf) pentru elevii clasei a VII-a a Școlii Gimnaziale Păușești.
O.C.: Citiți mult! – în special clasici, pentru că au trecut testul timpului.
Citiți mult în limba română! – dar aveți grijă să fie traduceri bune (cu durere o spun, din acest motiv este, de multe ori, preferabil să apelați la ediții mai vechi ale multor capodopere – traducerile actuale lasă de dorit).
Citind, veți învăța cum trebuie să trăiți – poate mai bine decât vă poate învăța orice persoană sau instituție.
Cu drag și cu mulțumiri pentru interesul acordat activității mele,
O.C.
Non omnis moriar – Not everything dies.
Sursă imagine: Biblioteca Județeană Gh. Asachi Iași – bjiasi
by Elena Atudosiei și Elevii clasei a VII-a (Școala Gimnazială Păușești)
