După O fereastră întunecată, am fost foarte curioasă să văd ce altceva va mai scrie Florin Irimia. Nu am așteptat foarte mult, în 2014 apărea la Polirom romanul Câteva lucruri despre tine. Știam că va fi diferit de cartea apărută în 2012, dar nu știam până unde vor merge aceste diferențe și dacă voi găsi puncte comune.
Cum aș putea să vă povestesc în câteva cuvinte ce veți descoperi? Nu se întâmplă nimic… se întâmplă prea multe. Mai bine spus, sunt aduse împreună multe, multe amintiri, frânturi dintr-un trecut parcă secat de bucurie și un moment prezent ce nu e cu mult mai bun. Pe site-ul editurii găsim următoarea prezentare: “Un bărbat îi spune unui „doctor” povestea sa, care pare desprinsă dintr-un film. Deși își disprețuiește tatăl, pe zi ce trece îi seamănă tot mai mult. Dezastrele se țin lanț în viața lui încă din copilărie, când, după divorțul părinților, mama (cu probleme la fel de mari ca și tatăl) îi moare într-un accident de avion. Pe măsură ce se „maturizează”, el transformă seducerea femeilor într-o adevărată obsesie, fără să conștientizeze prea bine acest lucru. Ori de câte ori încearcă să schimbe ceva, viața îl pune cu botul pe labe, toate relațiile sale terminându-se printr-o tragedie. Moartea pare să-l însoțească la fiecare pas, dar nu-l atinge niciodată. Asta până ce într-o zi se hotărăște s-o cheme la el. Nu înainte însă de-a mai face o ultimă confesiune”.
E o descriere un pic cam lungă, dar acoperă puncte importante din carte, fără a da tot din casă. Dar titlul ce spune? Intenționat sau nu, susține destul de bine structura romanului. Naratorul, Damian, oferă informații despre propria-i persoană și despre cei apropiați. Apropiați fizic, de regulă, deoarece tu ca cititor vii să umpli golurile, să dai glas sugestiilor și vezi că de fapt nu poate fi vorba de o apropiere emoțională, de iubire și susținere în momente dificile. Nu scăpăm de o atmosferă sumbră, apăsătoare, nici aici. E cu atât mai trist dacă ne gândim că noi petrecem mai mult timp în mintea personajului decât în afara ei. Deci pe el îl cunoaștem cel mai bine. Depresia lui te sufocă. Alături de el, ești prizonier într-un spațiu de unde Damian poate vedea ce este în afară, dar nici nu poate păși peste anumite limite, nici nu are posibilitatea de a obține ajutor din partea cuiva.
Personajele sunt ca niște umbre. Știi că sunt acolo, le vezi undeva în colțul ochilor, dar nu prind un contur clar definit. Protagonistul e tot o umbră, doar că stă în fața ta. Încă de la primele pagini, când nu știi cine e și cu cine vorbește, ai impresia că pășești într-o cameră (poate de hotel) și privești. Îl vezi umblând de colo-colo fără stare, vorbind, scriind, gesticulând. Singur, mereu singur în ciuda întâmplărilor pe care le povestește. Dar cui… doctorului? Cine e doctorul? Chiar există? Sau e și el doar o altă umbră ce stă la granița dintre coșmar și realitate?
Capitolele sunt destul de scurte și ritmul, deși mă așteptam să fie alert, a fost destul de greoi. Nu e chiar o surpriză, având în vedere cine și cum este naratorul. Nu e un roman ușor de citit, nu pentru că ar fi nu știu ce poveste complicată, ci pentru că e teribil de apăsător. Uitându-mă în urmă, nu-mi amintesc momente mai destinse, vreo urmă de speranță sau ceva, orice, care să-l ajute pe Damian să ajungă la suprafață. Dar e cadrul perfect pentru un astfel de personaj. Ce altceva înainte de final? Veți observa cu ușurință influența filmelor noir și puteți alcătui chiar o listă dacă doriți mai apoi să (re)vedeți anumite titluri.
Vă las cu un scurt citat în loc de concluzii (cu siguranță veți recunoaște scena): “Când eram mic, mă-ncuiam în baie, mă suiam pe marginea căzii și de-acolo deschideam geamul îngust și pătrat care dădea înspre stradă. Stăteam așa minute în șir, ridicat pe vârfuri și privind la lumea de afară (…) pentru că de acolo nu mă putea vedea nimeni, în timp ce eu îi vedeam pe toți“. Pe data următoare!
by Elena Atudosiei
