Carmen Vs Carmen 1

July 17, 2015

Refacerea subiectului în spectacolul de operă Carmen de Georges Bizet, inspirat din nuvela cu acelaşi nume, de Prosper Mérimée

Nuvela Carmen, scrisă de autorul francez Prosper Mérimée, are ca surse de inspiraţie atât o anecdotă relatată de Contesa de Montijo în anul 1830, cât şi texte literare, călătorii în Spania şi studii antropologice despre populaţia romă, realizate de către scriitorul însuşi. Primele trei capitole ale nuvelei au fost publicate la data de 1 octombrie 1845, în Revue des deux mondes, iar la începutul anului 1847 apare volumul Carmen, care include şi un al patrulea capitol, introdus de Mérimée cu scopul de a explica personalitatea frivolă a protagonistei, prin prisma unei scurte analize antropologice a etniei din care Carmen făcea parte.

Fără doar şi poate, Carmen nu ar fi devenit un personaj memorabil – o femme fatale prin excelenţă – dacă Georges Bizet nu ar fi fost atras de povestea ei şi nu ar fi luat decizia de a o imortaliza în una dintre cele mai cunoscute opere ale tuturor timpurilor. Pentru acest proiect, compozitorul francez a colaborat cu libretiştii Henri Meilhac şi Ludovic Halévy, care au reconstruit firul narativ, lăsând doar scenele importante, cu scopul de a da valoare operei. Astfel, libretul corespunde capitolului al treilea al nuvelei, mai exact poveştii de dragoste dintre Don José şi frumoasa Carmen.

Premiera operei Carmen a avut loc la data de 3 martie 1875, la Opéra-Comique din Paris, la care au participat şi personalităţi precum Charles Gounod, Jacques Offenbach sau Alexandre Dumas fiul. Dacă primul act a fost foarte bine primit de către public pentru muzica de influenţă spaniolă, exotismul eroinei şi triunghiul amoros dintre Carmen, Don José şi Escamillo, în al doilea act, spectatorii au fost scandalizaţi de caracterul slab al soldatului, care se lasă sedus şi jucat pe degete de o ţigăncuşă impulsivă şi libertină, lucru care prejudicia imaginea soldaţilor în general, cât şi de cumplita faptă săvârşită de Don José la finalul operei..

Versiunea operei Carmen, pe care o vom analiza în acest articol a fost montată la Royal Opera House, Covent Garden, Londra, în anul 1991, în regia Nuriei Espert. Distribuţia acestui spectacol este următoarea: în rolul lui Carmen este mezzo-soprana americană Maria Ewing, Don José este tenorul argentinian Luis Lima, Micaela este soprana de origine română Leontina Văduva, iar toreadorul Escamillo este baritonul canadian Gino Quilico. Membrii orchestrei şi corului aparţin operei londoneze conduse de renumitul dirijor indian Zubin Mehta.

Actul întâi se deschide cu forfota negustorilor şi precupeţelor dintr-o piaţă publică din Sevilla, sub privirile plictisite ale soldaţilor. În planul secundar se află fabrica de ţigarete. La schimbarea gărzii, mulţi tineri se adună în faţa clădirii pentru a admira lucrătoarele, dar mai ales pe Carmen, cea mai frumoasă şi temperamentală dintre ele. Atât în operă cât şi în nuvelă, intrarea în scenă a protagonistei produce rumoare, fiind o adevărată apariţie din punct de vedere vestimentar şi atitudinal. Carmen se distinge de celelalte femei prin portul ţigănesc, astfel încât spectatorii să o poată identifica cu grupul etnic din care face parte. Ea este îmbrăcată în roşu, culoare care simbolizează pasiunea, dominaţia şi impulsivitatea; poartă o garoafă roşie în sân (spre deosebire de nuvelă, unde florile prinse în cămaşa ei sunt flori de acacia), iar felul în care îşi mişcă şoldurile o aseamănă cu o felină în căutarea prăzii.

Dacă în creaţia literară protagonista are o vestimentaţie indecentă pentru acele vremuri – poartă fustă scurtă şi ciorapi găuriţi – în spectacol, îndrăzneala şi firea ei schimbătoare pot fi observate foarte bine atât în primele ei replici, cât şi în aria Habanera. Carmen se îndrăgosteşte foarte des şi îi trece la fel de repede. Putem presupune că, din această cauză, dragostea este pentru ea o pasăre neîmblânzită, care nu stă niciodată locului, sau un copil de ţigan, căruia nu îi pasă de reguli. Carmen se plimbă şi cochetează cu mulţimea de bărbaţi, ceea ce denotă încrederea în farmecul şi senzualitatea ei, arme prin care ea poate domina pe oricine. Singurul bărbat care nu îi dă atenţie este Don José, care nu pare mişcat de jocul ei. Carmen devine interesată de brigadier, îi aruncă ocheade, încearcă să vorbească cu el, iar în final îi aruncă floarea.

Micaela nu apare în nuvelă, dar presupunem că libretiştii au introdus-o ca personaj episodic pentru a întruchipa dorul brigadierului de mama mult iubită, dar şi de locurile natale. Fata sfioasă cu suflet curat reprezintă o alternativă pe care Don José ar fi trebuit să o ia în considerare. Până şi mama îi sugerează în scrisoare că Micaela ar fi soţia de care el are nevoie, însă Don José este deja atins de farmecele ţigăncii.

După ce Carmen o înjunghie pe una din lucrătoare, este arestata şi Don José este nevoit să o escorteze la închisoare, însă ţiganca încearcă tot felul de şiretlicuri, pentru a scăpa. Atât în operă, cât şi în nuvelă, Carmen încearcă să-i înmoaie inima lui Don José, făcându-i complimente şi spunându-i că şi ea este originară din Ţara Başcilor. Puterea ei de seducţie se observă şi prin limbajul non-verbal: Carmen, deşi este legată, trage de frânghie pentru a-l face pe Don José să se apropie de ea, dar acesta încearcă să stea cât mai departe, limbajul trupului său trădând teama. Carmen simte această slăbiciune şi o exploatează, cântându-şi dragostea în aria Seguidilla, dansează în jurul „noului ei iubit”, forţându-l să se întoarcă spre ea, ca şi cum el ar fi prizonierul ei, nu invers. Dacă în nuvelă Don José acceptă repede planul lui Carmen de a scăpa, în operă el îi cere ţigăncii să-l iubească. După ce Don José o lasă să fugă, brigadierul îşi pierde gradele şi este închis pentru nerespectarea ordinelor.