Bruges, a doua moarte (sau Bruges-la-morte), este un roman scris de autorul belgian Georges Rodenbach și este considerat o capodoperă a literaturii simboliste. A fost publicat în 1892, cu 20 de ani înaintea romanului lui Thomas Mann, Moarte la Veneția, numai că, din păcate, romanul lui Rodenbach este mai puțin cunoscut decât cel al scriitorului german.
Titlul original se referă la orașul Bruges, care este lipsit de viață – aproape mort – un oraș inert și plictisitor, cu canale și străzi părăsite, unde oamenii se adună doar pentru procesiunile religioase și pentru a bârfi despre aventura lui Hugues. Aici, Bruges-ul nu este doar decorul sau scena pe care are loc povestea lui Hugues, ci este și un personaj în cadrul romanului. Protagonistul și orașul emană aceeași atmosferă și aceleași sentimente interioare funeste și deprimante. Spre exemplu, când Hugues are anumite presentimente legate de moarte, lebedele din canale încep să cânte.
Stilul este indirect liber, frazele sunt lirice, muzicale și reflexive, care parcă ne duc cu gândul la Baudelaire. Metaforele și metonimiile se împletesc, zugrăvind tablouri maladive și deprimante ale orașului flamand, care sunt inserate în firul narativ al romanului. Narațiunea este povestită la persoana I, iar perspectiva este omniscientă.
Pe scurt, ne este prezentată povestea lui Hugues Viane, un văduv în vârstă de 40 de ani, care și-a pierdut soția cu 5 ani înainte de deschiderea romanului. Chiar dacă au trecut atâția ani de la dispariția moartei sale (denumită doar sa morte), Hugues încă ține doliu și se chinuie să-i păstreze memoria vie.
După trauma suferită, el devine religios, dar mersul la biserică este mai mult un pretext pentru a nu uita că viața este trecătoare, iar moartea o certitudine. Dacă la un moment dat s-a gândit la sinucidere, și-a reprimat ideea repede, deoarece își dorea nespus să ajungă în rai, pentru a-și reîntâlni soția. Adevărata lui devoțiune nu este îndreptată către divinitate (precum cea a slujnicei Barbe), ci tot către soția sa, căreia îi dedică un sanctuar unde Hugues păstrează cu sfințenie poze și obiecte ale defunctei, inclusiv o cosiță blondă tăiată din părul ei, așezată cu grijă într-un recipient transparent, de unde o poate vedea. Bărbatul petrece multe ore în camera respectivă, cu draperiile trase ca într-o catedrală întunecată, sărută cucernic fotografia moartei și inspectează atent camera pentru a fi sigur că niciun obiect nu a fost cumva mutat de la locul lui de menajeră.
Singurul moment când Hugues părăsește altarul soției este după-amiaza, când el hoinărește pe străzi sau de-a lungul canalelor, gândindu-se la moarta lui, licărindu-i în minte fărâme de amintiri legate de ea. Totuși, viața solitară și monotonă a protagonistului se schimbă atunci când, în timpul uneia din aceste plimbări, întâlnește o femeie identică cu soția mult iubită. După
ce Hugues o vede pentru prima dată pe Jane Scott – o actriță și dansatoare – el este stupefiat de asemănarea fizică izbitoare dintre cele două femei. Jane, la fel ca și soția adorată, este blondă (cu părul lung de chihlimbar), are tenul palid, ochii de jais, mersul ușor balansat… până și vocea gravă, metalică e aceeași.
Prezența lui Jane nu doar întărește „cultul” lui Hugues pentru soția sa, ci îi împinge mintea într-un joc periculos al aparențelor, obsesiei și deziluziei. El începe o relație cu actrița, fapt ce îi scandalizează pe vecini. Însă nu se simte vinovat; în mintea și sufletul lui, Jane și soția sa sunt aceeași persoană, deci nu are cum să o înșele pe defunctă cu o altă femeie.
Povestea pare romantică, un fel de dark love în care devotamentul unui soț trece peste bariera morții, refuzând să renunțe la soția lui adorată. Cel puțin așa e la prima vedere. Dar dacă citim mai cu atenție romanul, înțelegem două aspecte importante: în primul rând, nu este normal ca Hugues să țină un doliu extrem; moartea persoanei iubite nu trebuie să aibă drept consecință distrugerea vieții celui rămas în urmă. În al doilea rând, e limpede că o minte sănătoasă nu ar fi dat naștere unei asemenea obsesii care duce la gânduri și comportamente bizare, aproape patologice.
Spre exemplu, când Hugues îi dăruiește lui Jane două rochii care i-au aparținut defunctei, reacția actualei iubite este diferită de cea a soției, lucru care îl deranjează și îl rănește pe Hugues. Acum, să fim serioși, cum s-ar simți o femeie când ar primi în dar de la partenerul ei niște rochii vechi, fără să i se explice despre ce e vorba? Chiar și așa, nu sunt sigură că s-ar fi schimbat prea mult situația. Jane râde de cadou, îl ironizează pe Hugues, dar totuși le îmbracă, la insistențele lui. Cine are o reacție normală aici?
Jane vine în casa lui Hugues, dorindu-și aparent să vadă procesiunea Sfântului Sânge de la fereastra lui. Când ea intră în sanctuar, vandalizează obiectele moartei, atinge tot, râde, cântă și dansează, tulburând liniștea mormântală a camerei sacre. Vulgaritatea ei atinge apogeul atunci când scoate cosița blondă din recipient, ignorând protestele lui Hugues, se joacă cu ea, o flutură în fața oglinzii și și-o pune la gât ca și cum ar fi un colier. La fel ca în Salambô, Jane va fi pedepsită pentru atingerea relicvei sfinte.
Chiar dacă Jane nu este un personaj plăcut, îi înțeleg reacțiile și comportamentul, deoarece ea este obișnuită cu un stil de viață diferit de cel al lui Hugues, este materialistă, poate puțin infatuată, dar pare a fi un personaj mai plauzibil decât Hugues, care nu înțelege că morții nu mai pot învia și că viața merge înainte, cu bune și cu rele.
Pun punct aici, dar nu înainte de a vă oferi un scurt citat: «Morte… morte… Bruges-la-Morte…» avec la cadence des dernières cloches, lasses, lentes, petites vieilles exténuées qui avaient l’air – est-ce sur la ville, est-ce sur une tombe? – d’effeuiller languissamment des fleurs de fer!
by Alina Andreea Cătărău
[…] acum ceva timp am vorbit despre romanul simbolist și decadent al scriitorului belgian Georges Rodenbach, acum este momentul să ne îndreptam atenția spre însuși teoreticianul simbolismului, Charles […]