Bastarda Istanbulului

February 10, 2014

bastarda istanbulului

A fost odată ca niciodată… o poveste căreia i s-a mai alăturat una și încă una și tot așa până mai să nu mai știi care a fost prima sau undea început una și s-a terminat alta. Sunt poveștile pe care le descoperim în romanul Bastarda Istanbulului al scriitoarei de origine turcă Elif Shafak.

Născută în 1971 în Franța, autoarea spunea într-un interviu că toată viața ei a fost ca cea a unui nomad, locuind în diferite țări; nu întâmplător, acțiunea romanului este plasată în Arizona (fundal prezentat schematic) și în Istanbul, două locuri de care Shafak se simte legată. De asemenea, de menționat – și, de fapt, și ușor de observat – este faptul că textul abundă în figuri feminine, fiecare clar conturată, pe când personajele masculine sunt deseori doar menționate și repede expediate în fundal. De ce? Scriitoarea a fost mereu înconjurată de femei care i-au împărtășit poveștile lor, având în felul acesta un punct de plecare în zugrăvirea membrelor celor două familii ce domină romanul: Kazanci (turci) și Tchakhmakhchian (armeni).

O potențială opțiune pentru titlu a fost la început Baba and the Bastard („baba” însemnând „tată” în turcă), din dorința de a trata problema absenței tatălui. Dacă ar fi rămas la acest nivel, sunt destul de sigură că nu aș fi citit romanul. Tema menționată e prezentă în text, dar nu e mereu în prim-plan; The Bastard of Istanbul nu se limitează doar la povestea unei persoane, ci am putea spune că e un mănunchi de povești cu rădăcini ce se pierd în negura trecutului.

Ne sunt pregătite multe surprize, deși la prima vedere s-ar putea să nu fie evident. Asya Kazanci e copilul din flori al „mătușii” Zeliha Kazanci, ambele femei nonconformiste pe care e o adevărată plăcere să le cunoști, și al unui tată a cărui identitate ne este dezvăluită de către un djinn. Tânăra turcoaică devine prietena lui Armanoush Tchakhmakhchian (fata unei americance și a unui armean din diaspora), fiica vitregă a lui Mustafa, unchiul Asyei. Deși sunt diferite din multe puncte de vedere (și recunosc că o prefer pe Asya pentru că, deși nu aș numi-o un personaj plat, Armanoush nu m-a surprins sau impresionat prin mare lucru… în afară de decizia ei de a pleca în secret la Istanbul), ambele fete doresc mai mult decât orice să-și descopere propria identitate. Dar aici intervin două probleme: intruziunea comunității în identitatea individului, Elif Shafakchestiune dublată de aceea legată de cât de mult dictează un trecut necunoscut nouă cine suntem acum sau cine vom deveni.

În niciun caz nu putem reduce romanul la un rezumat de tipul: două fete se întâlnesc și încearcă nu doar să se descopere pe sine, ci să afle ce se ascunde în trecutul propriilor familii. Bine, se poate, dar pierdem mult din ce ne oferă textul. Sunt atât de multe povești care se apropie și se îndepărtează, încât în final cei doi arbori genealogici devin unul singur, chiar dacă membrii ce-l alcătuiesc nu știu de existența celorlalți. Noi, cititorii, avem acces la secretele familiilor, spre deosebire de personajele romanului, care de obicei cunosc doar fragmente de adevăr; excepție face mătușa Banu, care le intuiește cu adevărat. Poveștile care nu au fost spuse mor odată cu protagoniștii lor.

Sunt multe personaje, mai toate evidențiindu-și complexitatea prin trăsături distincte, pe care le descoperim treptat. Exact în momentul în care ai impresia că știi totul despre caracterul cuiva, afli detalii care surprind, personajele descoperindu-se pas cu pas, până ajung la esență. Uneori crezi că înțelegi pe deplin o tipologie, pentru ca apoi să ți se dovedească faptul că ascunde mai mult decât lasă la vedere. Personajele masculine sunt, după cum spuneam, doar schițate, rolul central fiind rezervat femeilor, prin ochii cărora e prezentat trecutul, atât cu evenimente care au lăsat în urmă răni adânci, cât și cu lucruri mărunte – rețete (și trebuie spus că trimiterile spre universul culinar apar la tot pasul; până și capitolele au drept titluri ingrediente găsite în bucătărie: scorțișoară, vanilie, zahăr etc.), cântece, povești – transmise de ele din generație în generație.

Fiecare personaj are un farmec aparte, și nu mă refer aici doar la Zeliha, Asya sau Armanoush. Cea care m-a surprins cel mai mult a fost mătușa Banu, despre care credeam la început că nu va avea un rol important și pe care o voi uita pe măsură ce mă apropii de sfârșitul cărții… dar nu a fost așa. Propriul ei frate o aseamănă cu „o carte misterioasă, scrisă într-un alfabet tainic” (p 399). Nu vreau să spun prea multe despre ea pentru că aș risca să dezvălui finalul, dar subliniez că datorită ei se strecoară în text câteva elemente fantastice (cei doi djinn-i care o slujesc, doamna Dulce și domnul Amar).

Și pentru a încheia discuția despre personaje, pe ritmurile muzicii lui Johnny Cash facem cunoștință cu o „femeie” în care pulsează zece milioane de inimi, al cărei spirit e un amalgam de zgomote, arome si superstiții. Vorbesc de orașul Istanbul, văzut de Shafak drept o entitate feminină ce nu cunoaște liniștea, ai cărei copii (legitimi sau nu) își duc viețile între tradiție și modernitate, trecut și viitor, unii devenind parte anonimă a unui grup, în timp ce alții încearcă să găsească un refugiu pentru a-și afirma individualitatea.

bastarda istanbulului (2)Relevant este și faptul că romanul tratează subiecte și dincolo de viața de zi cu zi a unor oameni simpli. Shafak aduce în discuție genocidul din 1915 și teroarea prin care au trecut armenii atunci; cele două planuri alternează, uneori firesc, alteori cam forțat, rememorarea trecutului realizându-se pe un ton grav. Faptul ca autoarea a recunoscut un eveniment pe care mulți turci îl neagă a avut drept consecință lansarea unor acuzații potrivit cărora aceasta a atentat la „turcism” (o aberație, după umila mea părere); acuzațiile au fost retrase în cele din urmă, dar această experiență i-a atras atenția scriitorului Orhan Pamuk și probabil a sporit popularitatea romanului. În orice caz, Elif Shafak spunea că este nevoie ca turcii să-și amintească și armenii să uite; un popor trebuie să aibă un simț al continuității, dar când ești blocat în trecut nu mai vezi viitorul.

Mi-a plăcut mult Bastarda Istanbulului și, cum nu voiam să se termine, am amânat cât am putut citirea ultimelor pagini (deși nu am avut răbdare mai mult de câteva ore). Atâtea personaje frumoase, atâta ironie împletită cu dramatism, lucruri mărunte și evenimente importante din istoria Turciei, toate lucrând ca părți ale unei cărți emoționante, care nu lasă niciun cititor să rămână indiferent în fața mesajului ei.

by Elena Atudosiei

Tags: , , , , , , , , , , , ,

One Response to Bastarda Istanbulului

  1. Sailor Moon Book Tag | eLitere on July 17, 2016 at 7:00 am

    […] Shafak’s The Bastard of Istanbul (Bastarda Istanbulului). Johnny Cash and his music are mentioned quite often. I loved that book so […]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *